De ascultat

Kraftklub - Mit K

2012-02-29T13:30:00.000+02:00

Unul din motivele pentru care baietii astia germani mi-au cazut cu tronc este faptul ca oamenii au in albumul lor de debut o piesa care se numeste Nu vreau la Bucuresti. Fiindca cei de la Kraftklub au participat in cadrul concursului Bundesvision Song Contest 2011, piesa cu pricina este Ich will nicht nach Berlin, dar ideea e aceeasi. Albumul de debut al acestor tipi care-si au sediul in Chemnitz (fostul Karl-Marx-Stadt) a intrat direct pe prima pozitie a clasamentului german de discuri, iar un alt motiv pentru care tipii astia imi sunt simpatici este videoclipul primului lor single, Zu Jung. Genial, parol! Dincolo de imagine, acesti jung-i abordeaza un rock cat se poate de sanatos si evita cu buna stiinta cliseele care rasar din plin in ograda trupelor care-si zic indie – rock. Nu e nimic indie aici, e doar rock n roll cu R mare. Printre piesele care merita toata atentia se numara Scheissenindiedisko, Kein Liebeslied sau Lieblingsband, aceasta din urma proclamand nici mai mult nici mai putin decat ca „noi suntem trupa ta favorita (wir sind deine neue lieblingsband/die lieblingsband deiner lieblingsband). Desigur, pentru vorbitorii de germana textele lor au un iz aparte, cel mai bun exemplu in acest sens fiind Mein Leben: „Mein Leben ist nicht cool, mein Leben ist ein Arschloch! (Yeah! Yeah!)/Dein Leben läuft gut, mein Leben läuft Amok! (Yeah! Yeah!)/Und egal was ich tu, mein Leben bleibt ein Arschloch! (Yeah! Yeah!)/Dein Leben läuft gut, mein Leben läuft Amok! (Yeah! Yeah!)“. Una peste alta, daca vreti o portie sanatoasa de rock bagati o ureche si imi doresc sa vina cat mai repede ziua in care sa fredonam si noi vreun Nu vreau la Bucuresti...

Grimes - Visions

2012-02-28T12:00:00.000+02:00

Sincer, n-ai cum sa nu nu pici pe spate atunci cand o tipa spune ca la varsta de 13 ani a avut o admiratie deosebita pentru casa de discuri 4AD fiindca s-a indragostit de Cocteau Twins. Claire Boucher implineste in luna martie 24 de anisori si a debutat cu un material sonor in 2010 care a aparut numai pe caseta. In luna ianuarie a acestui an a semnat un contract cu 4AD, iar acest Visions este cel de-al treilea material sonor din cariera, care e totodata primul „major – release“.

Orice meloman deschis la minte n-are cum sa nu se bucure atunci cand printre picaturi descopera un disc greu de incadrat, care-I pune mintea la contributie si care iti lasa impresia ca n-avea cum sa fie conceput de un singur artist. Track-urile care se lafaie pe acest disc pot fi incluse in asa – numitul electro – pop, dar luate separat, piesele astea te pot duce cu gandul la dream – pop, minimal, dubstep sau chiar ambientalul “executat“ printre altii de Aphex Twin. Partea nasoala a unui review care are de-a face cu un album din zona „electronica“ e ca nu stii cine ce “executa” exact. De aceea nu poti da vina pe tobar care a dat chifle intr-un loc sau altul, sau pe basist ale carui tonuri nu-s chiar moderne. Din fericire, in cazul de fata nici nu simti nevoia sa dai vina pe cineva. Si asta pentru albumul asta e optimist si te unge la suflet din prima, avand o serie de elemente care il fac sa fie “pop” desi e mult diferit fata de ceea ce se promoveaza sub aceasta eticheta stilistica in zilele noastre. Cele 96 de secunde care alcatuiesc intro-ul albumului sunt cat se poate de misterioase si te introduc direct in starea asta de “incertitudine” pe care ti-o lasa discul. Nu stii exact ce se intampla, elemente goth se impreuneaza cu synth-uri bine slefuite, iar vocea este una plina de mister. Urmeaza una din cele mai accesibile piese de aici, totodata primul single, care sub semnatura Oblivion aduna laolalta un uptempo demential o linie de synth aproape monotona si niste voci care amintesc parca de Enya intr-un conglomerat castigator, care n-are cum sa nu-ti pice cu tronc. Eight, in schimb e o melodie care amesteca cu buna stiinta un sound goth cu vocea cat se poate de copilaroasa, iar Vowels = Space & Time pare a fi un hit la moda pe vreo alta Planeta. Una din melodiile care te convinge indubitabil de talentele canadiencei este Be a body, o piesa care seamana nitel cu Austra dar duce spectrul sonor mult mai departe, spre Galaxii necunoscute omenirii. Nightmusic e o combinatie ingenioasa intre muzica simfonica si beat-uri cat se poate de moderne, iar Skin ajunge in zona muzicii ambientale a la The Orb. Genesis e o alta compozitie care merita reverente intense, iar daca stau bine sa ma gandesc asta e primu disc electro – pop caruia nu i-am gasit nici macar un punctulet slab din ultima vreme. Carevasazica, bagati urechea la ascultat, merita!

Mrs. Columbo - (re)make up

2012-02-23T19:47:00.000+02:00

Desi sunt in continuare mega – plictisit de fenomenul asta de “cover“ – uri care se manifesta in industria muzicala, trebuie sa recunosc ca exista unele chestiuni din aceasta arie care intr-adevar merita o atentie deosebita. Nu-mi plac incercarile de „copie la xerox“ si nici acelea in care mesajul initial al pieselor este cu buna stiinta denaturat, dar tresar cat se poate de pozitiv atunci cand descopar o viziune noua asupra unei piese arhicunoscute, care se incadreaza la categoria „bun gust“. Desi in pozele oficiale apar doar trei domnisoare, in componenta trupei maghiare Mrs. Columbo exista si un tobar care apartine sexului tare. Figura centrala a acestui proiect este Galambos Dorina, o finalista a concursului Megastar din tara vecina de prin 2003, care de aceasta data s-a concentrat asupra a 14 melodii mega – cunoscute, dintr-un spectru stilistic cat se poate de divers. Ceea ce este interesant, este faptul ca marea majoritate a acestor preluari au un iz aparte. Desi feeling-ul e ancorat in acustic si nu – jazz, pe ici pe colo urechea avizata poate sesiza si alte influente, iar rezultatul final este unul cat se poate de meserias. Ajunge sa asculti cu atentie varianta plina de swing si melancolie a melodiei celor de la Soundgarden – Black Hole Sun ca sa-ti dai seama ca fetele astea chiar au facut o treaba frumoasa. In ceea ce priveste conceptia, am impresia ca acest „amanunt” a fost lasat pe dinafara cu buna stiinta. Si asta pentru ca discul asta nu are o idee unitara, piesele sunt alese de parca ar fi favoritele personale ale membrilor trupei. Fie ca e vorba de varianta plina de sarm dupa The Way You Make Me Feel – ul lui Michael Jackson sau hainele de jazz cu care a fost imbracata piesa Lady, melodiile astea curg cat se poate de natural, iar vocea solistei are loc deplin de “desfasurare”. Printre surprizele sonore de aici se mai numara I Want To Break Free – ul celor de la Queen dar si Je Ne Veux Pas Travallier, aceasta din urma fiind poate unica piesa care n-are parte de un “tratament cosmetic” prea intens. Daca stau sa ma gandesc bine Light my fire – ul celor de la The Doors a fost cantata de cel putin 1.723 de ori in ultima vreme si includerea acestei piese aici poate n-a fost cea mai buna alegere, dar una din cele mai reusite preluari de aici este Come Together – ul celor de la The Beatles, piesa care in a doua ei jumatate ofera un jam – session instrumental de nota zece. Habar n-am ce legatura poate exista intre trei fete cucuiete si celebrul detectiv interpretat de regretatul actor Peter Falk, dar cu siguranta discul asta ofera o auditie mai mult decat agreabila oricui. Asadar, la ascultat!

Paul Mc Cartney - Kisses on the bottom

2012-02-23T13:57:00.000+02:00

Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.

Zebda - Second Tour

2012-02-22T11:10:00.000+02:00

In caz ca nu stiati Zebda este un joc de cuvinte cat se poate de smecher. In limba araba cuvantul in sine are conotatia de unt, dar in jargonul din Franta „boeur“ inseamna arab. Chiar daca n-ai auzit in viata ta de creatorii hitului Tomber la Chemise, e de la sine inteles ca oamenii acestia nu canta despre „Veta/care/mi-a/stricat/chiuveta“ si nici ceva de genul „Esti frumoasa asa cum nu e/Si cum n-a fost nimeni“. Monsieurii care alcatuiesc trupa Zebda au stiut dintotdeauna sa evite incadrarea in diverse canoane, bagajul lor de sound-uri cuprinzand dintotdeauna incursiuni in rock, rai, reggae, funk si multe alte bunataturi, una din posibilele explicatii pentru o asemenea varietate stilistica fiind insusi faptul ca preferintele muzicale ale membrilor trupei se intind de la James Brown la The Clash. Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca isi au sediul in Toulouse si au radacini etnice mega – multiple. Oamenii au luat nastere in 1985, dar primul lor album oficial a aparut doar sapte ani mai tarziu sub numele de L'Arène des rumeurs. Pe langa curcubeul stilistic etalat pe plan muzical, oamenii astia au stiut sa se faca placuti si pentru textele lor profund ancorate in realitatea sociala. Ca un exemplu, titulatura celui de-al doilea album al lor „Le Bruit et l'odeur“ (Zgomotul si mirosul) facea referire la un discurs sustinut la vremea aceea de Jacques Chirac, in care acesta din urma se plangea de problema „zgomotului si a mirosului care emana din apartamentele imigrantilor care locuiesc in Franta“. Semnificatia noului disc este insa una mai prozaica, fiindca de pe la sfarsitul anului 2003 Zebda a luat o pauza, membrii concentrandu-se pe diverse alte proiecte. Timing-ul acestei aparitii a fost ales cu mare grija, caci in aceasta primavara Franta va avea parte de alegeri prezidentiale, iar temele abordate de Zebda pot fi considerate lejer „teme de campanie“. Oamenii astia sunt ca niste verisori ai celor de la Manu Chao: militeaza pentru chestii precise si au in „malaxor” portiuni de world music, alternativ pop, ska, reggae, punk si chiar latino.

Printre problemele abordate in texte se numara cele legate de minoritati, cele legate de rasism si discriminare, iar pentru ca Touluse-ul respira puternic prin porii compozitiilor melomanul poate simti usoare adieri de Mediterana in track-uri. J'Suis Pas are un iz strong de funk, iar La Chance e genul acela tipic de slagar francez care ti se cuibareste de la prima ascultare prin creier si ramane acolo permanent gratie unei linii melodice prietenoase si a unui reggae din categoria „de ascultat“. La Correction are un iz de hip hop francez misto, dar una din cele mai semnificative piese din acest Second Tour este fara indoiala Le Dimanche Autour De L’eglise (Duminica in jurul bisericii), care este o radiografie cat se poate de reusita a realitatii sociale din Toulouse si care ataca cat se poate de crancen spinoasa problema a identitatii nationale din Franta. E o piesa colorata si plina de energie care merita ascultari succesive. Le Talent e un soi de blues – hip hop cat se poate de interesant, iar sunetele arabesti se resimt din plin in Theoreme du Chale. Daca asculti cu mare atentie piesa Les Deux écoles, exista posibilitatea sa iti aduci aminte de copilarie - asta in cazul in care ai cantat vreodata melodia Freres Jaques - care aici beneficieaza de o modificare: „Frêres Jacques dormez-vous ? Qu’avez-vous fait du rendez-vous ? Si vous dormez encore, alors/ A la vie, à la mort“

Merita amintita si coperta acestui disc, a carei fotografie a fost inspirata dupa un celebru instantaneu surprins la Jocurile Olimpice din 1952. Un alt ingredient care face ca materialul acesta sa fie unul reusit este umorul cu care sunt inzestrati francezii. Probabil ca muzica in sine nu e taman revolutionara, dar ceea ce face ca acest album sa fie unul remarcabil sunt textele acestuia si curajul de a spune lucrurilor pe nume intr-o lume in care tot mai putini muzicieni isi asuma acest rol. Chapeu bas!

Todd Terje - It's the Arps

2012-02-21T22:05:00.000+02:00

Din start, trebuie sa marturisesc ca recenziile incluse in acest site au ocolit cu buna stiinta materialele aparute sub forma de E.P. din varii motive. Dar, stiti voi, exceptia confirma regula, asa ca fara prea multe menajamente intru direct in inima acestui material editat de maestrul Todd Terje, un norvegian care ar putea sa va sune cunoscut in cazul in care stiti ce-i aia space – disco sau ati auzit macar o data vreo melodie din visteria unor Prins Thomas sau Lindstrom. Desi a editat o sumedenie de materiale si remixuri inca de prin 2004, norvegianul nu s-a obosit sa scoata vreun disc full – length, dar asta nu l-a impiedicat sa devina un nume “tare” in aceasta scena. Dealtfel unul din remixurile lui, cel la Love is the Drug, va aparea pe urmatorul album aniversar al celor de la Roxy Music, dar asta e alta discutie. Anul trecut, E.P. –ul lui aparut sub numele de Raygysh a facut ceva senzatie in lumea amatorilor de muzici electronice, iar acest It's the Arps nu are cum sa nu consolideze reputatia unui artist care vine parca din alta lume. Atentie, dincolo de eventualul feeling de nostalgie pe care il emana compozitiile sale, muzica norvegianului este plina de armonii moderne. Fara indoiala, momentul principal al acestui mini - disc este Inspector Norse, o melodie care a intrat deja de ceva vreme in playlist-urile unor DJ din breasla. Piesa asta defineste cat se poate de exact notiunea de „night out”, reusind sa fie o combinatie perfecta de beat si melodicitate. Ca si restul track-urilor de aici a fost creata pe un sintetizator semi-modular ARP 2600, si exceleaza in „good feeling”. Sincer, piesa asta te umple cu buna dispozitie mai mult decat daca ai fi vizionat una dupa alta secvente cu Fernandel, Louis de Funes si Mr. Bean. Fiindca celelalte piese de aici nu se ridica la inaltimea acesteia, prea multe lucruri despre acestea n-ar fi de spus. Myggsommer, e plina de acel iz balearic si se recomanda a fi ascultata intr-o duminica dimineata iar Swing Star (Pt 1), aduce nitel a Tangerine Dream, in timp ce versiunea secunda a acestei piese e tot un soi de midtempo plin de arpegii frumusele. Se merita oare sa oferi punctaj maxim unui mini – disc ce are o singura piesa fantastica? Categoric, da, caci Todd Terje e the real one. De ascultat la maxim!

Emeli Sande - Our version of events

2012-02-20T22:16:00.000+02:00

Haideti sa va marturisesc un secret: Heaven a fost una din cele mai misto melodii ale anului 2011 care s-a nascut in zona pop – ului. Trebuie sa ma credeti pe cuvant, daca nu de alta pentru motivul conform caruia gusturile nu se discuta. Sau pentru faptul ca interpreta acesteia, Emeli Sande a castigat premiul Critic's Choice la Brit Awards 2011 - echivalentul Grammy-urilor din Marea Britanie. E drept, piesa cu pricina are un puternic iz de Massive Atack, dar dincolo de similitudini, ramane slagarul. Hitul. Acea compozitie care te face sa vibrezi, sa te binedispui aparent fara nici un motiv precis. Cam asta numesc eu muzica pop si din pacate putine track-uri din aceasta zona reusesc in zilele noastre sa creeze aceasta stare. Inainte de a se apuca sa-si faca un nume ca solista, scotianca Emeli Sande a cochetat cu partea de compozitie a muzicii. A scris niste piese pentru Cher Lloyd, Susan Boyle, Leona Lewis, Cheryl Cole sau Tinie Tempah. Ba mai mult, a si cantat alaturi de Chipmunk sau Professor Green. Dealtfel piesa Read All About It, cantata in duet cu acesta din urma e prezenta si aici, de aceasta data “solo” si cu niscaiva pian ca si acompaniament. Va vine sa credeti sau nu, numele complet al artistei este Adele Emeli Sandé. Poate nu chiar intamplator, caci exista printre track-urile incluse pe acest debut si cateva momente in care sound-ul se aseamana periculos de mult cu mega – premiata Adele. Din fericire, pe langa piesele astea downtempo, ascultatorul mai are parte si de ceva ‚actiune“. Mai putina decat m-as fi asteptat, dar asta e alta poveste.

Alaturi de mai sus pomenita Heaven, albumul asta are si alte perle. De exemplu single-urile Next to me si Daddy, piese care I se potrivesc “la fix” solistei. Un anume vino – ncoa il are si My kind of love, care te duce cu gandul la o instrumentatie hibrid intre r &b si triphop. O alta surpriza de aceasta data din zona “domoale” a albumului este Hope, care a fost compusa impreuna cu Alicia Keys. Din pacate, majoritatea pieselor din zona asta downtempo au un iz de Adele combinat cu Destinys Child pe alocuri, care duce materialul asta in zona pop – ului acela neinovator omniprezent in chart-uri. Breaking the law e pe atat de insipida ca si textul ei, iar Suitcase are parte de o sumedenie de clisee. Sincer, mi-as fi dorit ca solista sa se concentreze mai mult pe beat-uri de genul celora din Heaven si sa o lase mai moale cu “bucatile a la Celine Dion”, dar n-a fost sa fie asa. Una peste alta, albumul de debut Emilie Sande nu e fantastic, dar cu siguranta reprezinta o auditie mai mult decat agreabila pentru urechile avide de slagarele pop. Iar Heaven, ramane cum am stabilit la inceput!

Trummor & Orgel - Out of Bounds

2012-02-20T18:46:00.000+02:00

Se prea poate ca inainte de aceasta auditie, destula lume sa-si puna intrebarea ce sens o fi avand existenta unui album care respira prin toti porii sai acel sound unic pe care-l scoate orga Hammond. Un instrument deatlfel foarte “cool“ care a fost inventat in 1934 dar care a intrat cu adevarat in atentia tuturor gratie folosirii lui de catre de-alde Deep Purple, Uriah Heep, Steppenwolf, Atomic Rooster, Grand Funk Railroad, Santana, Procol Harum, Yes sau Emerson, Lake & Palmer. Desigur, sound-ul acesta face legea in gospel, soul, blues, rock, country sau jazz, dar chiar si-n biserici. Si totusi, Out of Bounds este un material care merita intreaga atentie a oricarui meloman fiindca zugraveste o atmosfera sonora mai mult decat interesanta, un amestec de nou si vechi care este fara indoiala cat se poate de captivant. Eroii recenziei de fata isi au sediul central in Suedia si sunt doi frati care raspund la numele de Staffan si Anders Ljunggren. Fiindca instrumentele lor preferate sunt tobele si orga, si-au luat numele de Trummor & Orgel, iar bijuteria asta muzicala este al 4-lea disc din cariera lor.

Desi are un pregnant aer de jazz, discul asta reuseste sa ofere ascultatorului un complex stilistic multiplu, prima senzatie pe care o degaja fiind aceea ca cele zece track-uri au fost compuse special pentru coloana sonora a vreunui thriller de actiune in care spionii sunt omniprezenti. Dispune de serioase portii de elemente care fac ca atmosfera sa fie mega – groovy si funky. Fie ca e vorba de piese lente care-ti amintesc de Whiter Shade of Pale-ul celor de la Procol Harum (The Wheel) sau midtempo cu staif (Straight On), discul asta emana cantitati serioase de voie buna, iar pentru aceia care socotesc de cuviinta ca single-ul promovat de aici - Worlds Collide – nu e destul de convingator am un singur sfat: ascultati cu mare bagare de seama toate piesele, caci baietii astia sunt plin de surprize. Letters in red and blue te teleporteaza pe o pajiste inverzita in care esti deconectat de civilizatie si-n care auzi zumzaitul albinelor iar Some Friendly Advice este probabil cireasa de pe tort de aici. Suedezii acestia au pus la cale un album burdusit cu ecouri si rezonante mirifice, in care melancolia si nostalgia se intrepatrund cu inovatia. Din fericire, baietii evita cu buna stiinta cliseele, astfel incat reusesc sa dea un raspuns pozitiv intrebarii lansate la inceputul recenziei. Desi te-ai fi asteptat ca oamenii acestia sa aibe preferinte cat se poate de retro, intr-un interviu ei au desconspirat care sunt trupele lor favorite la ora actuala: The Charlatans si The Stone Roses. Daca Jimmy Smith se considera ca a fost omul care a scos orga Hammond din biserica, putem afirma fara nici o exagerare ca Trummor & Orgel au adaugat stropi de sarm creatiilor care se invart imprejurul acestui legendar instrument.

Warson - DJ is not a jukebox

2012-02-16T17:10:00.000+02:00

Daca te intrebi ce e cu titlul asta sod (DJ-ul nu este doar un jukebox), fii foarte atent la sample-ul care este integrat in track-ul care da titlul acestui disc. „Excuse me, Mr. DJ! Could you play something with a beat? What do you mean “something with a beat”? You know, something I can to dance to. Well... I don't know, like what? You know, something like Puffy?“. Sample-ul cu pricina e imprumutat din 95 North - The Request, iar daca esti DJ sau ai calcat vreodata intr-un club in ultima vreme vei avea un deja – vu cu o sumedenie de pitipoance care se perinda pe la pultul DJ-ului si ii cer acestuia „ceva de dansat“. La prima impresie, era sa fac o greseala, aceea de a afirma ca e pentru prima oara cand acest blog de recenzii ajunge sa se ocupe de un produs made in Polonia. On second thought, acest lucru s-a mai intamplat o singura data, atunci cand am disecat albumul lui Igor Boxx, Breslau. De aceasta data, in vizor este un tip cat se poate de misterios care-si spune Warson. Despre el, se stiu foarte putine lucruri. Pe pagina lui de Soundcloud la capitolul “about” sta scris “ that's the joint !“. Mai stim ca discul asta a aparut la label-ul polonez Tru:Funk, iar pentru cei care vor sa asculte un preview al discului (merita, credeti-ma), acesta se poate executa aici.

Amatorii de breaks si ritmuri funky trebuie sa fie pregatiti pentru un album consistent, care-ti insesnineaza efectiv ziua si care te face sa topai prin casa aparent fara nici un motiv. E o abordare cat se poate de fresh a notiunii care poarta numele “funky”, e un mash – up izbutit intre ritmurile etalate odinioara de Parliament-Funkadelic si beat-uri trendy, o minunatie de disc, ce mai! Pentru cei care prin 1984 aveau urechi functionale, exista aici un remake al hitului Break Dance Party (compus de Jacques Morali, creatorul celor de la Village Party) peste care sunt aruncate alandala sample-uri vocale din visteria unor Fat Boy Slim, de exemplu. O alta melodie care poate parea cunoscuta acelora care au prins vremurile de aur ale muzicii disco e You make me feel din visteria lui Sylvester. Si de aceasta data, sound-ul este updatat cu break-uri moderne astfel incat iti lasa un aer de „give it to me that funky stuff“ de milioane. Ghetto Bounce are portiuni din celebrul hit Come baby al celor de la K7 si din cand in cand urechile ti-s bombardate cu sample-uri mega – cunoscute. Pe scurt, e o bomboana de disc, un tiramisu al muzicii dance cu staif, de neratat! Si de ascultat la maxim!

Zdob si Zdub - Basta Mafia

2012-02-16T13:54:00.000+02:00

Initial am crezut ca e un banc nesarat. Dar, pe bune: noul album al moldovenilor de la Zdob si Zdub poarta numele de Basta Mafia. Un slogan al naibii de reusit pentru campania oricarui partid populist sau nationalist, by the way. Stati linistiti, discul asta nu s-a nascut in laboratoarele de propaganda ale celor care sustin ca militeaza pentru eradicarea coruptiei, ci a fost fabricat in Berlin si scos “la suprafata“ de casa de discuri germana Asphalt Tango. Ca si o curiozitate, melodia care da titlul noului album a mai aparut si pe discul anterior al moldovenilor, (Beloe Vino / Krasnoe Vino - Vin Alb / Vin Rosu). Iar printre cele 13 melodii incluse aici n-avea cum sa lipseasca So Lucky, piesa cu care baietii s-au prezentat la Eurovision. Pentru cei familiarizati cu sound-ul trupei al carei vocal este Ramon Iagupov, spectrul sonor al acestui material discografic nu ar trebui sa reprezinte o prea mare surpriza, caci melanjul lor de rock ambalat in straie populare e la fel de omniprezent ca si-n trecut. Eternal Kiss suna in mare parte a Phoenix (cel putin piesele de dupa Revolutie) iar single-ul Running e putintel mai modern ca si sound dar nu are acel „ceva” care sa te faca sa-l fredonezi instantaneu. Una din cele mai interesante piese de pe Basta Mafia se recomanda a fi Gypsy Life, care incepe de parca ar fi I cant dance – ul celor de la Genesis (combinat pe alocuri cu sound-ul specific celor de la Red Hot Chilli Peppers) si aluneca mai apoi prin niste acorduri a la Frank Zappa, care adauga o mireasma extrem de reusita compozitiei. Din pacate, textul acesteia este cat se poate de insipid, iar momentul in care solistul se intreaba What city what country is this stage I am on? e cel putin neinspirat. Alte momente care promit sa fie usor fredonabile in noptile de vara in care omul are doua halbe de bere in mana pe la vreun festival open air sunt Good Bye, Maria sau The Heavy Fuel. Nu lipsesc nici incursiunile mai spre etno cu care oamenii ne-au obisnuit (Haiduk sau Nistru), iar pe undeva pe la inceputul melodiei Trecea vremea omului suntem anuntati ca „trece vremea vinului/in racoarea beciului/ Asa-I gustul vinului/iaca este iaca nu-i“. O piesa care iese din tiparele trupei este We are free, surprinzatoare pe alocuri si extrem de inspirata. Dupa aceasta auditie ramai oarecum in ceata: simti ca oamenii astia s-au maturizat si ca incearca sa iasa din matca „hardcore moldovenesc“ si „etno – rock“ cu care s-au pricopsit de-a lungul timpului, dar parca ceva ii mai tine-n loc. Accentul moldavo – englezesc al lui Roman Iagupov e la fel de sarmant ca-ntotdeauna iar per ansamblu Basta Mafia e un album decent, chiar mai bun decat m-as fi asteptat, desi nu rupe gura targului.

Van Halen - A different kind of truth

2012-02-14T16:41:00.000+02:00

Sper ca ati observat ca in zilele noastre, majoritatea trupelor care au chitari se presupune ca activeaza in asa – numitul „indie“. Rock-ul ala sanatos, din vremurile bune este scos din cand in cand de la naftalina de trupe „legendare“, iar cei de la Van Halen merita cu prisosinta sa fie incadrati in aceasta categorie. Cert este ca pentru toti acei care au ascultat la viata lor ceva hard & heavy sau cum s-o mai fiind numind rock-ul „acela“ vechi, discul asta n-are cum sa nu fie bine primit.

Categoric, premisele nu erau tocmai favorabile. Odata cu cooptarea noului membru al trupei, Wolfgang Van Halen (fiul lui Eddie), chestia asta are un iz pregnant de afacere de familie. Unde mai pui faptul ca dupa atatea certuri si injuraturi din trecut, e clar ca Eddie Van Halen si David Lee Roth n-au cum sa fie amici la catarama. Dincolo de amanunte, a mai fost si prima bucatica sonora extrasa de aici, Tatoo. Care nu convinge defel. Cu toate acestea, A Different Kind Of Truth nu avea pur si simplu cum sa iasa mai bine. Si asta nu neaparat din cauza faptului ca precedentul disc de studio, scos cu Gary Cherone pe post de vocal in 1998 a fost o catastrofa. Nici nu mai conteaza faptul ca unele din melodiile de aici au fost “reciclate” dupa niste demo-uri din vremuri de mult apuse. Ceea ce ofera albumul asta e o portie zdravana de party – rock. Nu stiu daca cei care au prins grupul doar in perioada Sammy Hagar vor fi incantati de aceste compozitii noi, dar fie vorba intre noi, acest amanunt nu conteaza niciun pic. Fiindca oamenii astia au dat lovitura.

Revenind la Tatoo, dati-mi voie sa va avertizez ca aceasta este cea mai slaba melodie a albumului. Am impresia ca a fost aleasa in mod special, pentru a induce in eroare. Discul este mai rapid si mai “tare” decat asteptarile. Desi nu e “fresh” in acceptiunea moderna a cuvantului, e mirific pentru rockerii care au deja copii pe la scoli sau facultati. Sound-ul este cat se poate de clasic, dar convinge.
Printre melodiile care-ti raman in cap din prima se numara "You and Your Blues“, o piesa care merita toate aplauzele din toate punctele de vedere. La fel ca si cele 2 minutele si jumatate din Bullethead sau Big River si China Town, alte puncte de reper ale acestui disc. De fapt e impropriu spus puncte de reper, caci materialul convinge de la start la finish, iti lasa un aer familiar. Mi se pare absolut aiurea sa te apuci sa compari acest disc cu albumele de aur ale trupei care a vandut de-a lungul timpului peste 80 de milioane de discuri. Ce-I drept, 1984 sau 5150 raman momente dementiale pentru orice rocker care se respecta, dar asta-I alta discutie. Revenirea celor de la Van Halen a meritat asteptarea. Nu cred ca le va aduce multi adepti noi, dar cele 13 piese se incadreaza in party rock cum numai ei stiu sa faca. Sau ca sa citez ultima piesa d-aici, Beats Working. Punct.

Lindstrom - Six cups of rebel

2012-02-13T14:29:00.000+02:00

Hans-Peter Lindstrøm este genul de artist pe care sau il urasti, sau il iubesti. Din pacate, noua sa excursie in apele cosmic disco – ului nu reuseste sa se ridice nici macar la jumatatea creatiilor sale anterioare. Si o spun asta cu cel mai mare regret caci norvegianul care a ajuns pe buzele tuturor in special gratie superbei I feel space - o melodie care alaturi de alte perle sonore de cea mai misto coloratura a fost inclusa in It's a Feedelity Affair- a revolutionat curentul muzical botezat in fel si chip de catre critici. Aproape nimic de aici nu seamana cu Real Life Is No Cool, proiectul in care a colaborat cu cantareata Christabelle si nici cu Where You Go I Go Too, albumul sau care a inclus o piesa de nu mai putin de 29 de minute lungime! Dezamagirea fanului de Lindstrom care scrie randurile acestea e teribil de mare, caci frecventul colaborator al lui Prins Thomas a dat cu mucii in fasole rau de tot, oferind un produs cu titlul de experiment, dar care n-are nici sare si piper. Si nicio „substanta“.
Piesa de deschidere No Release are darul de a te face sa te intrebi „ce e asta“, iar raspunsul iminent nu e deloc favorabil. Principala hiba a acesteia nu e lipsa oricarui beat, ci structura intortocheata a compozitiei, chestiune care se perpetueaza si-n celelalte sase track-uri ale acestui album insipid. De Javu are un nume predestinat si o linie cat se poate de „robotica“ care te implora aproape sa apesi pe butonul de skip, iar cele opt minute din piesa urmatoare Magik, au un singur lucru remarcabil: vocea excentrica a autorului. All I want is a quiet place to live este singurul mesaj al piesei urmatoare (Quiet Place), dar problema acesteia nu e neaparat stupizenia textului, cat beat-ul monoton si synth – urile care devin enervante prin repetitia lor. Call Me Anytime reuseste sa te plictiseasca la fel de mult ca precedentele track-uri, iar singurul moment ceva mai rasarit il reprezinta piesa care da titlul acestui album, care se invarte undeva in zona disco – funk – jazz, avand parte si de niste efecte acid care iti amintesc pe alocuri de Josh Wink. Sincer, cele zece minute ale piesei de inchiere Hina sunt cat se poate de nesarate, iar sentimentul care il ai dupa aceasta auditie este acela ca Lindstrom a dat-o rau in bara. Dealtfel intr-un interviu recent, norvegianul a admis ca a mers poate prea departe cu latura experimentala a acestui disc, lucru cu care nu pot fi decat perfect de acord. Asadar, daca sunteti fani de cosmic disco, am o sugestie cat se poate de pertinenta: ocoliti acest release si ascultati creatiile anterioare ale lui Lindstrom. Six cups of rebel n-are nimic magic si poate fi o pierdere de timp. Asta in cazul in care nu faceti parte din categoria aia de oameni indragostiti de acel gen care poate fi caracterizat prin „muzica atat de exprimentala incat n-o intelege nimeni“.

Trust - TRST

2012-02-11T19:34:00.001+02:00

Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici.

E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica.

Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.

Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!

Amanda Lear - I Don't Like Disco

2012-02-09T14:25:00.000+02:00

Putina lume stie ca Amanda Lear a aparut pe coperta albumului celor de la Roxy Music din 1973, For your pleasure. Si asta pentru ca pe vremea aceea era prietena lui Bryan Ferry. Si daca tot am ajuns la „combinatii” Amanda Lear a mai fost cuplata de-a lungul vremurilor cu Salvador Dali sau David Bowie. Si multi altii, care au ajutat-o fiecare dupa posibilitati sa-si creeze un nume un showbiz. Printre alte lucruri putin stiute se numara data si locul ei de nastere (variantele fiind: a) 1939, b)1946 sau c)1950)) iar un alt amanunt „tinut” la secret este acela daca s-a nascut baiat sau fata. Ceea ce este cert este ca cel de-al 15-lea album de studio al ei, I Don't Like Disco, este primul disc care contine piese originale, din 1995 incoace.

Orice observator obiectiv al muzicii pop stie ca Amanda Lear a fost una din primele figuri care a „pavat” un drum. In care imaginea a capatat un aspect cat se poate de important, iar controversele legate de sexualitate si-au gasit si ele un rol hotarator in ecuatie. Intre timp, aura de diva muzicala a Amandei Lear s-a estompat, artista facandu-se remarcata prin expozitii de pictura si chiar prezentatoare TV, job obtinut cu ajutorul lui Berlusconi. Revenind la sunete, piesele noului album vor fi degustate asa cum se cuvine in special de melomanii care au fredonat la vremea respectiva slagare ca Follow Me, sau Queen of Chinatown. Stilistic, cele zece piese se invart in zona HI – NRG cu un sound euro – disco cat se poate de pregnant, iar vocea a ramas la fel de unica. Dupa prima piesa care da totodata si titlul acestui album, urmeaza o piesa in cel mai stil pur Fancy al anilor 80 (sau Bad Boys Blue, daca vreti) intitulata What a surprise, dar adevarata surpriza vine odata cu track-ul numarul patru intitulat Money, money. Piesa cu pricina nu prezinta surprize in plan stilistic, dar are un sound care o recomanda a fi un slagar instant. Desigur, in alte vremuri...Cel mai neinspirat moment al discului este unica piesa cu beat „asezat” care a fost botezata Icon, iar o combinatie disco – rock e prezenta in La bette et la belle iar Chinese Walk e un alt moment suspect de slagar din acest material discografic. Una peste alta, noul material semnat Amanda Lear nu aduce absolut nimic nou, dar este cu siguranta o auditie decenta pentru cei care au prins HI – NRG-ul in floare si duminicile cand pe soselele patriei circulau fie masinile cu numere cu sot fie cele fara sot.

Sebastian Spanache Trio - A Pasha s Abstinence

2012-02-08T15:35:00.000+02:00

Pentru amatorii de jazz din Timisoara, numele lui Sebastian Spanache nu are cum sa fie necunoscut. Prezent in diverse formule de-a lungul vremurilor prin cluburile din oras, muzicianul a pus bazele unui proiect numit Expanding Time Colours care a propus o abordare diferita a stilurilor jazz, funk si latin, in care alaturi de el au mai fost prezenti Stefi Olariu – trompeta, Lucian Naste – chitara, Csaba Santa – contrabas, Radu Pieloiu – tobe si Sergiu Catana – percutie. Muzicienii au „tras” si un mini – turneu national care s-a bucurat de o primire calduroasa in randul melomanilor. De data aceasta, trei muzicieni din acest nucleu s-au ambitionat sa scoata un material discografic care ofera celor avizati 56 de minutele de jazz de bun augur. A Pasha s Abstinence, scos de Sebastian Spanache Trio, se doreste a fi o calatorie muzicala impartita in opt track-uri cu un feeling divers. Doua piese sunt compozitii semnate Csaba Santa si Sergiu Catana, ceilalti doi timisoreni care alaturi de Sebastian Spanache sunt vinovati de aparitia acestui material. Printre momentele interesante se numara Smoke and Mirrors, o compozitie cat se poate de reconfortanta care beneficeaza si de aportul lui Lucian Naste la chitara, care reuseste sa dea un feeling cat se poate de interesant acestei constructii sonore care se intinde pe parcursul a aproape sapte minute si Meditation, in care melomanul este invitat sa participe la un trip misto din cale afara prin diverse cotloane dementiale ale jazz-ului. Exista pe ici pe colo si mici intruziuni in funk sau soul. Discul poate fi incadrat in sertarul free jazz, plin de sunete abrazive şi rezolvări acustice interesante, care emana o naturalete aparte. E jazz made in Timisoara si poate fi ascultat/comandat aici.

Django Django - Django Django

2012-02-08T12:10:00.000+02:00

Exista unele albume care isi dau arama pe fata chiar si prin simpla consultare a tracklistului, astfel incat chiar si fara sa asculti o nota din piese, incepi sa „mirosi“ cam despre ce este vorba. E clar pentru toata lumea ca un disc care cuprinde melodii botezate Life s a beach sau Hail Bop, nu are cum sa nu fie ceva legat intr-un fel sau altul de curentul botezat surf – music. Dar, e un altfel de surf – music decat la care te astepti, credeti-ma! Cei patru muzicieni londonezi care alcatuiesc trupa asta n-au de-a face defel cu intemeiatorul gypsy – jazz – ului, Django Reinhardt. La fel ca Duran Duran sau Talk Talk, semnificatia numelui e neesentiala. Primul lor single a aparut in 2009 sub numele de Love s Dart / Storm iar discul lor de debut e una din cele mai fresh aparitii ale anului pe care de-abia l-am inceput. La fel ca si-n cazul celor de la Beach Boys (a caror influenta se simte pe ici pe colo pregnant) spectrul sonor al compozitiilor este cat se poate de minimalist, dar spre deosebire de muzicienii din California, britanicii astia amesteca in acelasi aluat mult mai multe influente, amanunt care face ca sound-ul lor sa te prinda „din prima“. Armoniile muzicale prezente in cele 13 piese sunt cat se poate de variate, iar pe langa influentele surf mai sus amintite, urechile avizate pot descoperi arome de folk, rock n roll, world – music si nu in ultimul rand acel „electro – pop“ batatorit de nume ca Hot Chip sau Cut Copy. Exista aici doua mari slagare, doua creatii care se lipesc fara drept de apel de ureche, Default si Waveforms, melodii pur si simplu geniale, care se recomanda a fi puse pe „repeat“ cat e ziulica de lunga. Prima dintre ele oscileaza intr-un soi de rock pe doua corzi imbibat cu niscaiva efecte electronice peste care este turnat in doze mirifice voci care se regasesc in orice hit al anilor 60. E o aventura spatiala care se recomanda a fi ascultata la maxim si care provoaca instantaneu chef de dans. Waveforms, in schimb, este o adevarata perla din zona psychedelic a discului. Daca e sa asculti numai instrumentala Skies Over Cairo cu siguranta esti tentat sa categorisesti acest produs drept o excursie tumultoasa in zona world – music cu o puternica infuzie de VST-uri electronice, iar Hand of Man aluneca in zona acelui folk care in ultima vreme are un reviriment cat se poate de strasnic in United Kingdom. Printre lucrurile care adauga stropi de sarm celor de la Django Django se numara fara indoiala si percutia absolut dementiala, realizata uneori din jumatati de nuci de cocos, care adesea suna de parca ar fi un tropait al unei turme de cai (Love s Dart). Lifes a beach e categoric un soi de remember al vremurilor Beach Boys iar Zumm Zumm e exact opusul, o melodie care are o repetivitate enervanta pe alocuri, dar care muta sound-ul in zona experimentelor muzicii electronice. Desi ma feresc cat se poate de tare de termenul indie, e prima eticheta care-mi vine s-o aplic acestui debut spectaculos. Daca ma gandesc mai bine, chestia asta ar putea fi ambalata si avantgarde – pop. Sau un rock care-ti pune trupul in miscare. Orice denumire i-ai gasi, e o muzica care te acapareaza si te vrajeste, fapt pentru care Django Django e prima mare surpriza sonora „din neant” a anului 2012.

All in Green - Travelers in this world/ Exiting the dream

2012-02-06T12:37:00.001+02:00

De felul meu nu sunt nici ipocrit si nici exagerat de politicos. Din aceasta cauza, inca din capul locului trebuie sa recunosc ca muzica inventata de Monica Vidoni si Sebastian Bayer – cei doi timisoreni care alcatuiesc proiectul All In Green - nu duduie de originalitate. Atmosfera mega – melancolica si instrumentatiile care iti provoaca puseuri serioase de nostalgie care razbat din cele zece piese inserate pe acest material de debut, sunt interpretate si compuse OK, dar nu te „lovesc“ de la prima auditie. Dincolo de astea, discul acesta e unul care merita toata atentia din mai multe motive. In primul rand, oricat ne-am invarti in jurul cozii, n-avem cum sa facem abstractie de spatiul geografic in care ne ducem existenta. Unde pe plan muzical (si nu numai) am fost vitregiti de o serie de curente muzicale care au transformat radical arta numita muzica. N-am avut parte de accente veritabile nici de punk, cu atat mai putin de new wave, trip – hop, rave sau alte stiluri. Drept urmare, „mainstream“-ul nostru e unul mega – incolor, inodor si insipid iar putinii artisti care au incercat si inca mai trudesc sa incerce in barci stilistice care „dincolo“ au greutate sunt considerati de „industria autohtona“ mega - outsideri si taxati ca atare. In asemenea conditii, sa scoti pe piata un disc ca acesta e mai mult decat act de curaj. Nu fiindca n-ar mai fi abordat nimeni aceasta nisa, ci pentru ca faptul ca tot mai putini artisti reusesc sa treaca peste cenusiul intens care pluteste pe plan muzical asupra tarisoarei noastre. Am considerat necesara aceasta introducere mai alambicata dintr-un motiv cat se poate de simplu: judecand dupa standardele romanesti, muzica celor de la All In Green este necomerciala. Neinteresanta pentru marele public. Dupa cum spuneau cei doi muzicieni in cadrul unui interviu realizat de Bogdan Puris la Radio Timisoara, producatorii din Romania le-au transmis un mesaj: „suna extraordinar de bine ce cantati voi, dar sfatul meu e sa lansati albumul in Anglia, ca pe la noi nu se asculta asa ceva“. Logica acestor dinozauri care se considera „promotori ai muzicii romanesti“ este cat se poate de bolnava, iar faptul este vizibil cu ochiul liber. E drept, nu se prea cumpara muzica in tarisoara noastra, dar in ultimii ani oamenii scot banuti seriosi din buzunare pentru a urmari live trupe „necomerciale in Romania“. Aceeasi “stalpi” ai industriei romanesti de muzica n-au habar de marketing sau A & R, dar asta e chiar o alta discutie. Revenind la plusuri, All in Green merita aplaudati, sustinuti si ascultati nu doar pentru curajul de a scoate un album considerat „necomercial“ de catre ciumpalacii care-si aroga drepturi de producatori muzicali in Romania, ci si pentru faptul ca muzica lor este una coerenta. Cele zece track-uri compuse de-a lungul mai multor ani de zile „curg“ cat se poate de meserias in urechea oricarui meloman indragostit de frumos, discul fiind unul care emana liniste sufleteasca si doze serioase de calm. Chestii care lipsesc din plin in societatea noastra. Stilistic, lucrurile se invart in zona lounge, cu o introducere care aminteste de niscaiva world – music (Travellers in this world) sau mici accente de trip – hop – ul din Bristol executat cu ceva vreme in urma de Massive Atack, Portishead sau Morcheeba in Dream of Heaven. Cele mai reusite momente ale discului sunt fara indoiala You are the sun, Noone si Flying High, iar simbioza intre vocea misterioasa a solistei si instrumentatiile a la Twin Peaks - pe alocuri – este una fericita si adauga un plus de sarm. Departe de a fi o capodopera, debutul este unul promitator. Ma incapatanez sa cred ca daca aceste piese ar fi avut parte de texte in limba romana, rezultatul ar fi fost mult mai interesant. Stiu explicatia conform careia „muzica noastra este destinata tuturor oamenilor de pe Planeta fara restristii geografice“, dar n-am cum sa uit faptul ca “afara” acest stil este practicat de 23.456 de trupe la ora actuala. Categoric pentru piata romanesca All in Green e un debut decent, dar daca ar fi ca acest disc sa se ia la intrecere cu alte aparitii de profil de pe rafturile unui magazin londonez, nu stiu care ar fi rezultatul…

The 2 Bears - Be Strong

2012-02-02T18:17:00.000+02:00

Se spune ca-n 2 februarie, ursul iese din vizuina si daca-si vede coada, e bai mare. Traditia populara nu ne lamureste defel ce se intampla in cazul in care la orizont apar doi ursi. Cele doua fete umane care se ascund in spatele proiectului The 2 Bears reusesc sa surprinda printr-un album de debut meserias, cum rar ti-e dat sa auzi in zilele noastre pe taramul acesta care poarta enigmaticul nume de dance – music. La patrat! Nu are influente nici de dubstep, nici trance, nici minimal sau drum and bass si e la mare departare si de David Guetta si de popcorn. S-atunci? E smart dance music, dragilor, adica acel gen care te face sa-ti misti partea dorsala si nu numai pe niste ritmuri care nu au darul de a-ti afecta nivelul IQ-ului. Fiindca se cuvine sa facem cunostinta cu cei doi ursi, pe scurt ei sunt Raf Rundell si Joe Goddard, acesta din urma fiind unul din componentii trupei Hot Chip. De care sigur ai auzit, da? Habar n-am cat cantaresc pe cantar cele doua personaje, dar va asigur ca albumul lor de debut este mega – obez fiind pur si simplu imbibat cu ritmuri sanatoase de club – music. Una din intrebarile cele mai hilare adresate de jurnalisti in zilele noastre este aceea cu „de unde v-a venit inspiratia?“. Iar raspunsurile pot fi cat se poate de demente. In acest caz, Raf a avut o replica memorabila: „Country ‘n’ Western; Techno; Reggae, Dancehall; Hip Hop; House“.

Cei care sunt conectati la aparitiile din zona clubbing vor recunoaste probabil piesa Bear Hug, care a facut deja ceva furori pe ringurile de dans si care ramane fara indoiala unul din momentele strong ale acestei colectii care cuprinde 12 piese. Foarte americana ca si sound mi se pare a fi o alta piesa jos palaria care poarta numele de Be Strong si care e un soi de combinatie intre Hercules and Love Affair si Azari & III. Doar ca de trei ori mai exploziva! Dincolo de armoniile dementiale de synth si loop-urile de pian a la anii 90 din piesa Work, melodia are un usor iz de pamflet, fiindca ne spune ca trebuie sa muncim mult mai mult (We gonna work, work harder for each other for the future my love we gonna work). Exista aici o varietate neverosmila, nu numai disco-ul fiind la putere: Heart in mind emana usoare arome country iar
Heart of the Congos incearca sa mearga pe o linie reggae si dub. Deviatiile astea de la linia disco sunt pur si simplu superbe iar Increase your faith este un alt moment simpatic al materialului, fiind totodata si cel mai dark din acesta. Pe de alta parte Church emana raze serioase de Soare si te duce cu gandul la o zi superba de vara si are oaresce similitudini cu muzica creata odinioara de LCD Soundsystem. Avand in vedere repetivitatea care se manifesta in zona dance – music mi se intampla tot mai rar sa pot asculta cap – coada de mai multe ori discuri din aceasta categorie. Debutul celor de la The 2 Bears demonstreaza ca exista si exceptii de la regula, iar pentru asta, nu-mi ramane decat sa zic : chapeaux!

V.A. - ElectroblogRo 1 Year

2012-02-01T14:19:00.000+02:00

Nu e deloc greu de banuit ca sub numele de "ElectroBlog Ro - 1 Year" se ascunde o compilatie nascuta la aniversarea unui an de existenta a unui site care isi propune conform marturisirilor proprii sa promoveze adevaratele valori ale muzicii electronice romanesti. Si nu numai, caci o ureche avizata sesizeaza printre cele 18 track-uri adunate sub aceasta umbrela si o serie de alte directii stilistice nu neaparat electronice, dar care se situeaza tot in zona a ceea ce ne place noua sa etichetam drept “necomercial“. Compilatia este distribuita gratuit sub o licenta Creative Commons si cuprinde compozitii mai vechi sau mai noi ale unor artisti cu o oarecare notorietate in randul publicului care urmareste „fenomenul“, dar si cateva nume din categoria tinere talente. Carevasazica ascultatorul poate degusta/aprecia melodii semnate de Adrian Enescu, Alba Ecstasy, Brazda Lui Novac, Cristian Paduraru / Fire In Water, Dan Bazix, Daniel Dorobantu feat. Petrica Ionutescu, Dreamlogik, Esemdi, Lemmy Caution, Makunouchi Bento, Nord, Platonic Scale, Radio Space Pop, Randomform, Sasa Liviu Stoianovici, Silent Strike si Suufi Astrolab. Fara nici o indoiala, ideea realizarii unei asemenea compilatii este una de bun augur si pe parcursul pieselor melomanul isi poate creea o imagine de ansamblu asupra stadiului in care se afla starea muzicii „asteia“ si poate cunoaste o parte a oamenilor care nu rezoneaza cu mult – hulita muzica electronica „comerciala“ prezenta pe toate gardurile prin mass – media. Spectrul sonor este cat se poate de divers, de la old – style-ul sound de drum and bass din vremuri demult apuse care razbate din remixul lui Adrian Enescu la Cine iubeste si lasa, la superba senzatie de chill emanata de Cristian Paduraru sau atmosfera dark – gotic din piesa celor de la DreamLogik sau spatialitatea piesei Universal Drift, creata de Platonic Scale. Printre artistii care si-au regasit locul pe aceasta compilatie aniversara se regasesc si cateva nume timisorene, cu rezonanta pour le connaisseurs. Daniel Dorobantu (Thy Veils) face echipa aici cu Petrica Ionutescu pentru piesa numita Nightliner, si dupa cum e usor de ghicit, piesa asta se invarte in jurul unui ambient – jazz mai mult decat placut urechii iar cei de la Makunouchi Bento au contribuit cu peste opt minutele de desfat sonor, construita din gemetele unei actrite porno, prelucrate evident dupa o reteta proprie deosebita. Printre cei care si-au lasat amprenta asupra acestei compilatii se numara si (ex)timisoreanul Sasa Liviu Stoianovici care impinge spectrul sonor spre zona experiment si chiar si aradeanul Lemmy Caution, care cu al lui Lie to me ofera niste sound-uri cat se poate de interesante. Din acest aluat sonor nu lipsesc nici ingrediente cunoscute ca Silent Strike sau Brazda lui Novac, deci orice meloman sanatos la cap n-are nici un motiv de nemultumire dupa aceasta auditie. ElectroblogRo 1 year se poate asculta si downloada pe gratis aici.

Leonard Cohen - Old Ideas

2012-01-31T20:12:00.001+02:00

Una din zicalele scriitorului francez Francois de La Rochefoucauld spunea la un moment dat ca „putini oameni stiu sa fie batrani“. Fara indoiala, unul din acestia este legendarul canadian care a reusit sa uimeasca lumea de prin 1967, de cand a scos primul sau album, disc care a oferit urechilor avizate capodopere de genul „Suzanne takes you down to her place near the river/You can hear the boats go by/You can spend the night beside her/And you know that she's half crazy“. Ca sa-l citez chiar pe Cohen care in superba piesa Different Sides – inclusa printre cele zece track-uri de aici - accentueaza cu sarmu-I caracteristic cuvantul „frankly“, onest fiind, cred ca nici daca ar fi apelat la serviciile celor mai trendy copywriters de la ora actuala, domnul acesta n-avea cum sa vina cu un titlu mai adecvat pentru acest cel de-al 12-lea material discografic din cariera. Desi conotatia cuvantului de previzibil cel putin in ceea ce numim astazi muzica nu este una tocmai pozitiva, discul asta reuseste sa te subjuge totalmente, desi continutul sau este strasnic de previzibil. As usual, piesele sunt mega – imbibate in temele favorite ale canadianului, dragoste si moartea, dar adevarata stralucire este maniera in care Cohen jongleaza prin aceste tematici. Pe plan instrumental, orchestratiile sunt cat se poate de retinute si adeseori duc lipsa chiar si de orice urma de percutie, intregul conglomerat fiind mai degraba un exercitiu de spoken –word music. Un disc nealterat, plin de gratie si poezie, minimalist cat incape in orchestratie, dar surprinzator de sarmant in intregul sau, cum numai Cohen e in stare sa creeze.

Maetsrul in varsta de 77 de ani nu precupeteste nici un effort: inca de la primele acorduri ale piesei de deschidere Going Home, te loveste cu o eleganta aparte. De notat, ar fi si ca textul acestei piese a fost publicat anterior aparitiei materialului discografic in rubrica de literatura a celebrei reviste The New Yorker, dar sincer, acest amanunt parca nici nu mai conteaza. Caci imediat dupa aceea spatiul sonor este ocupat de Amen si Show me the place, doua cristale de o deosebita frumusete, care netezesc calea catre The Darkness, primul single extras din Old Ideas. Orice posesor de urechi spalate n-are cum sa nu se simta pur si simplu coplesit de felul in care Cohen murmura aici “I’ve got no future, I know my days are few”. Printre colaboratorii care si-au adus aportul la creearea acestui disc de exceptie se numara si claparul si producatorul muzical Patrick Leonard, cunoscut printre altele drept cel care i-a compus Madonnei piesa La Isla Bonita, sau gratie colaborarilor cu Pink Floyd, Roger Waters, Rod Stewart sau Bryan Ferry. Tema dragostei capata conotatii diverse in piesa Anyhow, in care Cohen admite ca „amandoi suntem vinovati“ intr-un fel aparte: „I'm naked and I'm filthy and there's sweat upon my brow / And both of us are guilty, anyhow. / Have mercy on me, baby. After all, I did confess, / Even though you have to hate me, could you hate me less?". De exceptie ar mai fi si superba Crazy to love you care te cucereste din prima si-n care afli despre maestru ca ‘I’m old and the mirrors don’t lie’, Banjo si nu-n ultimul rand Lullaby. Ce mai, cred ca am enumerat toate cele zece piese de aici. Pe scurt, e un album care nu e defel diferit de creatiile sale anterioare, adica de categoria „jos palaria“.

Lana Del Rey - Born To Die

2012-01-30T18:26:00.002+02:00

Desi pute de la mare departare a produs pop prefabricat pentru a satisface nevoile auditive deopotriva a hipsterilor, pitipoancelor si a patinatorilor de zi cu zi, albumul de debut al tipei asteia nu e chiar atat de nasol precum m-as fi asteptat. In cazul in care reusesti sa faci abstractie de masina de propaganda care a lucrat intens inaintea acestui debut pentru ca Lana Del Rey sa devina un produs de marketing pe buzele tuturor, vei avea surpriza sa constati ca sound-ul discului este cat se poate de decent. Categoric, nu e „cea mai asteptata aparitie discografica a anului” – cum s-au grabit unii s-o eticheteze – dar merita atentie. Nu e nimic senzational (poate doar valva creata in jurul aparitiei) dar trebuie sa fii rau – intentionat sa stampilezi acest produs cu particula „trash“. Traim intr-o vreme in care reclama e sufletul comertului, dar categoric un advertising mult prea agresiv poate avea un efect contrar asteptarilor. In randul unora, of course.

Born to Die e un disc care te face sa ramai cu o impresie cat se poate de clara: tipa asta e o actrita. Isi joaca un rol bine stabilit si beneficeaza de niste compozitii diverse, bine „slefuite”. In plus, are si o voce agreabila, departe de perfectiune, dar care nu te face sa-ti pui dopuri in urechi. Dincolo de aceste eventuale plusuri, chestia care strica cel mai mult aceasta ciorba sonora e mesajul textelor. Si fiindca e vorba de o muzica in care vocea are un rol esential in ecuatie, e destul de greu sa faci abstractie de acest amanunt. Carevasazica, piesa care da titlul albumului are niscaiva cuvintele de genul „Come and take a walk on the wild side/Let me fuck you hard in the pouring rain/You like your girls insane“. O alta mostra care defineste exact stupizenia textelor este cea din National Anthem in care aflam ca "Money is the reason we exist/Everybody knows it/It's a fact, Kiss. Kiss". Desigur, nimeni nu se asteapta ca textele hiturilor de astazi sa mai semnifice ceva, dar parca in acest caz ar fi fost bine venita o exceptie de la regula.

Printre piesele care suna misto in cazul in care faci abstractie de text si nu le asculti la saturatie se numara Video Games, mai sus pomenita National Anthem care are un cor al naibii de misto si Radio. Dealtfel, majoritatea celor 12 piese (sau 15 pe varianta deluxe) au un soi de „vino-ncoa” rar intalnit in produsele pop. Am zis ca fac abstractie de zvonistica, dar e musai sa insist nitel pe acest taram. O vorba populara din batrani spune ca zvonurile sunt pe jumatate minciuna. Alta zicala de luat aminte este aceea conform careia nu toate femeile repeta zvonuri, unele le creeaza. In cazul acesta, se spune ca tipa are un tata milionar, care zice-se ii finanteaza cariera, ca a avut o aparitie destul de jenanta in cadrul emisiunii Saturday Night Live in America sau ca si-a bagat injectii cu colagen in buze. Iar lumea analizeaza in dezbateri prelungite aceste chestiuni. Si mai putin structura melodiilor...

Raspunzator pentru o mare parte a acestui succes este nea Rick Nowels, un compozitor care printre altele si-a imbogatit conturile bancare datorita unor hituri din visteria unor nume ca Belinda Carlisle, kd Land, Nelly Furtado, Sinead O Connor, Cher sau chiar Lykke Li, el fiind dealtfel coautor al piesei I follow rivers, printre altele. Discul e mult prea plin de melancolie, condimentat cu multe treburi care sa vanda, si sunt sigur ca daca melodiile emanau un aer putintel mai vesel era si mai bine. Fatuca care a fost deja alintat cu particula de „gangster Nancy Sinatra“, reuseste sa combine oarecum sonoritatile de genul „indie“ cu pop-ul gretos care se lafaie in hiturile actuale. Poate ati remarcat, la-nceput Video Games a pornit ca o fenomenala descoperire din zona underground, dar intre timp a capatat milioane de vizionari peYoutube. La fel si cu Blue Jeans si restul de piese.

Fenomenul Lana del Ray a facut ca biletele pentru primul ei concert din Marea Britanie sa se vanda in 30 de secunde. Fara indoiala, Born to Die e un album interesant si pertinent si se va bucura de un mare succes. Spre deosebire de celelalte produse pop „la cutie” cu care suntem inconjurati, in afara de imbecilitatea textelor, materialul asta are momente cat se poate de decente. E un soi de Florence And The Machine cu efecte electronice minimale si mici trimiteri la lumea lui David Lynch. Nu contine slagare care ti se inmagazineaza in capsor dupa prima ascultare. E retro, nostalgic si misterios in acelasi timp, chestiuni care in aceasta combinatie fac casa buna impreuna. Daca buzele ei sunt sau nu naturale, n-are nici o importanta. Ideea e sa fii pe buzele tuturor....

Pokey Lafarge and the South City Three - Middle of Everywhere

2012-01-27T15:27:00.000+02:00

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se regasesc din plin printre melodiile care iti proiecteaza mental un film cu sigla Columbia Pictures. Pe langa prestatia vocala de exceptie a personajului principal, in ecuatia asta mai exista trei indivizi care si-au luat numele de South City Three: Joey Glynn (bass), Adam Hoskins (chitara) si Ryan Koenig, acesta din urma raspunzator pentru muzicuta si diverse percutii care mai de care mai colorate. Omul presteaza inclusiv la washboard, care n-are nimic de-a face cu skateboardul, ci e o percutie folosita in blues si jazz-ul clasic si care este nici mai mult nici mai putin decat o placa de lemn conceputa pentru spalatul hainelor, dar care scoate niste sunete bestiale. Meniul sonor este completat cu portiuni de swing si chiar „echte” rock n roll. Textele sunt la fel de pure ca apa izvorata dintr-un varf de munte. Nu gasesti teme precum I Kissed a girl, ci referiri la batranul Jack - in “Drinkin’ Whisky Tonight”- sau declaratii de dragoste old – fashioned de genul “I just say in my way that I love you from head to toe” in Head to Toe. E o muzica atat de autentica incat iti vine greu sa crezi ca aceasta e compusa in zilele noastre. Practic, discul asta n-are highlight-uri si implicit nici momente mai putin reusite: e un album de veselie, iar single-ul So long Honeybee Goodbye descrie cat se poate de misto starea cu care esti imbibat dupa aceasta auditie.

Pinch and Shackleton - Pinch and Shackleton

2012-01-26T15:29:00.000+02:00

Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL. Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil.

BADBADNOTGOOG - BBNG

2012-01-25T14:42:00.000+02:00

In cazul in care ati auzit vreodata de rapperul american Tyler, The Creator, exista probabilitatea sa fi vazut pe Youtube niste jam – session – uri executate de acesta alaturi de canadienii de la BADBADNOTGOOD (pe scurt BBNG). Cei trei muzicieni din Toronto care activeaza in zona nu – jazz au editat un mixtape care poate fi descarcat gratuit de aici care te lasa pur si simplu cu gura cascata, sau ca sa ne folosim de niste termeni mai sonori, cu urechea ciulita. Matt Tavares (pian), Alex Sowinski (tobe) si Chester Hansen (bass) reusesc sa surprinda in cel mai misto mod cu putinta fiindca „ataca” niste cover-uri intr-o maniera neconventionala. Unde mai pui ca in timpul aparitiilor lor live tobarul poarta o masca de ...porc pe fata. Piesele care isi gasesc o interpretare cat se poate de originala vin din diverse arii stilistice atat din zona hip – hop (Gang Starr sau Nas) cat si din aria celor de la DJ Premier, Joy Division sau chiar din celebrul joc de Nintendo numit The Legends of Zelda. Melodii care altminteri au un groove cat se poate de pregnant sunt transformate in formatul smooth-jazz, iar sound-ul este o imbinare fericita intre un bass care iti atinge finut stomacelul, un pian adesea prea modern ca sa fie adevarat si o percutie absolut nebunatica. Intro-ul acestui mixtape este cat se poate de elocvent pentru ceea ce presteaza acesti tineri canadieni, una din putinele voci ale discului anuntandu-ne pe un ton cat se pooate de meserias: Whatever you do, be creative! Mai apoi “Fall In Love” (o preluare dupa trupa americana de hip hop Slum Village) jongleaza cat se poate de subtil intre hip hop si jazz, iar unul din highlight-urile materialului este un mash – up de peste noua minutele ce curpinde trei teme din seria de jocuri Zelda. Exista si alegeri curioase, cum ar fi de exemplu Camel, o piesa din repertoriul celor de la Flying Circus sau chiar Transmission-ul celor de la Joy Division. Din fericire, nu numai alegerea pieselor e una de exceptie cat si „vopseaua“ pe care o adauga baietii astia peste variantele originale. E cat se poate de reconfortant sa realizezi ca niste pustani de 20 de ani pot creea asa ceva si fara indoiala mixtape-ul asta merita sa fie ascultat pe indelete de orice meloman care e curios de ceva fain din cale afara.

CasioKids - Aabenbaringen over aaskammen

2012-01-24T17:56:00.000+02:00

Ma vad nevoit s-o repet a nu stiu cata oara, tot ce vine din tarile nordice ale Europei e special. Chiar si suedezele care veneau pe vremea lui Ceasca pe Litoral erau asa. Redevenind serios, majoritatea produselor muzicale de p-acolo au un iz aparte. La fel sta treaba si cu CasioKids, o trupa de synth – pop din Norvegia care prin 2008 au reusit performanta de a patrunde in topul oficial al Marii Britanii cu primul single cantat exclusiv in limba norvegiana. De data aceasta, muzicienii recidiveaza cu Aabenbaringen over aaskammen, un titlu care in traducere inseamna Revelatia deasupra muntilor, un material superb care contine zece melodii axate pe acelasi taram stilistic.

Piesa care deschide acest album – si care totodata da titlul acestui material – este o melodie instrumentala care a fost realizata alaturi de o mini – orchestra, dar adevaratul start este odata cu piesa secunda a discului Det Haster!, single care fara indoiala face parte din momentele speciale ale albumului. Sound-ul acesta este atat de ciudat si pop in acelasi timp incat nu are cum sa nu te cucereasca si dovedeste cat se poate de bine paleta stilistica bogata a norvegienilor. Chiar daca din cauza barierei lingvistice, melomanul nenorvegian nu pricepe absolut nici o iota din cuvintele rostite de solistul Ketil Kinden Endresen, melodiile acestea au o vraja aparte fiind o simbioza cat se poate de reusita intre refrenele catchy si sound-urile de sintetizatoare atat de specifice tarilor nordice, etalate printre altii de Miike Snow sau Goldfrapp. Golden Years e un alt exemplu de pura maiestrie compozitionala a celor de la CasioKids, dar cireasa de pe tort este atinsa odata cu Kaskade, o melodie care are putin din “de toate” si iti aduce aminte de LCD Soundsystem sau Hot Chip, printre altii. Din fericire, norvegienii acestia nu precupetesc nici un effort in a pune tot ce au mai bun in cele zece melodii, astfel incat discul asta e mai mult decat decent, e ceea ce ar trebui sa insemne electro – pop – ul la ora actuala. O auditie mai mult decat reconfortanta si o descoperire de nota zece pentru subsemnatul.

Adriano Celentano - Facciamo finta che sia vero

2012-01-23T18:42:00.000+02:00

Mai old decat Gil Dobrica sau regretatul Dan Spataru, nenea Adriano Celentano si-a surprins fanii cu un nou material discografic, care iese nitel din canoane. Evident, la cei 73 de ani pe care ii stapaneste sanatos, Celentano n-are cum sa iasa nici in ruptul capului din acea zona de muzica usoara italiana care l-a facut celebru printre altele gratie nemuritorului lui hit care poarta numele de Azzuro. Cu toate acestea, cele 9 piese de aici curg cat se poate de fluent, ba mai mult, au parte de o varietate admirabila, reprezentand o cat se poate de exacta expresie a ceea ce am putea numi pop de bun gust la ora actuala. Fara indoiala, respecte maxime merita si colaboratorii care au fost racolati pentru acest proiect. Dintre care, la prima strigare merita amintiti Trilok Gurtu, Jovanotti si Manu Chao. Si la capitolul texte chestiunea sta cat se poate de izbutit: nenea Celentano n-o arde prea mult in amintiri nepieritoare, melodiile avand dese trimiteri la politicieni corupti, criza s-alte cele. Dealtfel si titlul acestui disc e elocvent pentru tematica abordata (Sa ne prefacem ca e adevarat). E un disc mega – pertinent, care iti lasa in capsor o intrebare asijderea: oare vedetele prefabricate din zilele noastre vor scoate la venerabila varsta a lui Celentano ceva cat de cat decent? Printre cele mai reusite momente ale discului se numara Non ti Accorgevi di Me (care are un sound cat se poate de modern!) si Non so più cosa fare, aceasta din urma cantata alaturi de mirificul Jovanotti. Unicul minus este coperta complet neinspirata, care concureaza cat se poate de serios la titlul de worst cover of last times cu usurinta...

Balkan Fanatik - Ölelj magadhoz

2012-01-18T13:29:00.000+02:00

Atunci cand vine vorba de muzica, termenul balcanic e privit foarte circumspect. Oarecum pe buna dreptate, avand in vedere simbioza dintre spatiul geografic unde ne ducem existenta si prejudecatile formate in urma multor gunoaie sonore care ni se servesc pe post de muzica balcanica. Cel de-al patrulea album al formatiei maghiare Balkan Fanatik e o combinatie intre etno, elemente electronice, reggae, pop si ska si reuseste sa fie unul cat se poate de adorabil. Practic, e un soi de update al unor melodii din folcorul maghiar, care desi are urme de elemente din muzica electronica e concentrat mai mult pe instrumente traditionale, cum ar fi chitara acustica, percutie moderna, clarinet si chiar si vioara. Exista aici, in mai multe randuri si acel enervant efect de voce readus in constiinta publicului de Cher (vocoder), dar din fericire per ansamblu acesta este in minoritate. Semnificatia titlului ( in traducere „Imbratiseaza-ma“) se vrea a fi un semnal pozitiv in niste vremuri care - din punct de vedere economic cel putin - sunt destul de “gri”. Interesant este ca maghiarii si-au facut un obicei de a descoperi tinere talente prin intermediul Youtube-ului, fiindca pe discul lor trecut au dat de un rapper din Los Angeles iar acum l-au cules pe MC Pita Ramos prin acelasi mijloc. Chiar si coperta discului este una bine aleasa si da un semnal clar oricui asupra faptului ca muzica maghiarilor este o combinatie intre vechi si nou si este eclectica.

Prima piesa a discului Repülj, madár debuteaza cu niste acorduri specifice celor de la U2, sonoritati care se regasesc mai apoi in mai multe puncte ale materialului discografic, iar pentru cei care au fost prezenti anul trecut la festivalul Sziget piesa cu pricina le poate aduce niste amintiri cat se poate de agreabile, avand in vedere ca a fost cantat de doua ori in recitalul celor de la Balkan Fanatik. Printre piesele care au iz de slagar inca de la prima auditie se numara Csiripeltem bébi, Leánykérős si Csá, aceasta din urma fiind imbracata intr-un inedit covor de sound-uri ska si reggae si care a fost realizata alaturi de Copy Con. Un amanunt deloc de neglijat este faptul ca una din melodiile de aici - Ha te tudnád- a fost inclusa si in materialul lor precedent si este realizata alaturi de rapperul american Prophet. Prea multe consideratii asupra acestui material nu-si au rostul. E o dovada vie ca folclorul poate fi updatat la vremurile moderne cu mult bun simt si din aceasta cauza discul asta merita ascultat cu mare atentie de oricine.

Renegades of Jazz - Hip to the jive

2012-01-12T13:25:00.000+02:00

De fiecare data cand cuvantul funky apare in vreun context, prin capsor imi trece pentru cateva secunde simpaticul refren al celor de la C & C Music Factory, care cantau obsesiv de repetitiv Do you wanna get funky with me. Sunt sigur ca exista tone de muzica funky. Si o sumedenie de artisti care de abia asteapta sa fie descoperiti, sa fie ascultati, sa smulga reprize de „dat din cap“ sau miscari onduitoare de trupuri prin diverse colturi ale lumii. David Hanke e unul din aceste personaje. Si-a tras si un nume misterios - Renegades of Jazz – si mai activeaza in bransa si sub pseudonimele de Mad Doc sau Unifairfly. Ba char canta in niste trupe ca Madball Scientists, de exemplu. Trecand peste amanunte, trebuie sa va marturisesc ca de cateva saptamani albumul Hip to the Jive face ravagii prin discoteca subsemnatului si este scos de la naftalina oridecate ori simt nevoia sa ma invigorez. Imi da aripi, just like a Red Bull, si e burdusit cu voie – buna. E antidotul perfect la prostie, e lovely, ce mai.

Omul acesta care-si duce traiul prin Germania combina cu mega – talent latura funky a jazz-ului cu elemente de breakbeat si chiar niscaiva influente hip – hop si da nastere unui conglomerat cat se poate de solid, menit sa te faca sa plutesti. Primul lui single numit Karabin, a aparut in 2010 si a facut ceva valva in randul amatorilor de muzici funky – jazz. Din meniul acestui rasfat sonor pentru urechile bine spalate nu lipsesc elementele de Big Band Jazz, portiuni autentice de swing, break-uri specifice B – Boy si nici chiar elemente latino – tropicale, acestea din urma facandu-si prezenta in special in piesa Voodoo Juju. Pe langa mai sus – amintitul Karabin, pe acest disc de debut al acestui proiect se regasesc si alte doua melodii care au fost incluse in seturile multor DJ de funky – music anul trecut: Cascade si Get A Wiggle On. Amestecul acesta de jazz cu breakbeat functioneaza la maxim in cele 12 piese ale acestui album, iar alte doua puncte care sustin aceasta afirmatie sunt melodiile Apple Sauce si Jitterbug. Un alt element care face ca acest disc sa fie unul care se poate incadra la categoria misto de tot este acela ca majoritatea beat-urilor sunt uptempo, neavand parte de interludii plictistoare sau momente moarte. Renegades of Jazz e funky jazz for modern people, credeti-ma.

Trombone Shorty - For True

2012-01-11T18:03:00.001+02:00

Trombone Shorty s-a apucat de cantat la trombon la varsta de sase ani avand norocul de a fi nascut in New Orleans, un taram cunoscut ca un soi de epicentru al Dixieland-ului, Jazz- ului si a Funk – ului, printre altele. Incepand din 2009, muzicianul care in buletin figureaza cu numele de Troy Andrews canta in grupul Orleans Avenue, iar primul sau pas solo, editat anul trecut sub numele de Backatown a fost un album care a poposit pe prima pozitie a topului Contemporary Jazz Chart realizat de Billboard. For true, este continuarea fireasca a discului care l-a adus in atentia melomanilor din intreaga lume, iar pentru ca discul asta sa faca valva, alaturi de el se afla o sumedenie de somitati in muzica. Lucru nu neaparat fericit, daca mi-e permis sa-mi dau cu parerea, caci din aceasta cauza avem parte de un disc de genul „all stars“. E drept, nu-i de colo colo sa-i ai pe acelasi album ca invitati pe Jeff Beck, Lenny Kravitz, Kid Rock sau Warren Haynes. Si lista nu se opreste defel aici.

Din pacate, episoadele sonore in care isi fac aparitia Lenny Kravitz sau Kid Rock sunt cat se poate de previzibile si nu reusesc sa impresioneze mai deloc. Adevaratele bunataturi din acest For True vin din portiunile in care urechea e bombardata cu acel tipic sound american ce imbina la fix funk-ul cu alte surate stilistice. Categoric, cireasa de pe tort este piesa numita Nervis, in care apar Cyril si Ivan Neville, componenti ai trupei The Meters, care au fost considerati pe buna dreptate cel putin la fel de misto si influenti ca si James Brown. Un alt moment care iese din monotonie este acela in care lucrurile aluneca spre un soi de soul combinat cu r and b modern in piesa Then there was you, cu aportul solistei Ledisi. Si tot in partea de laudat a discului se inscrie si Buckjump, alaturi de Rebirth Brass Band, legendara trupa infiintata in 1982 in New Orleans. Aceasta din urma are o constructie sonora admirabila, fiind un amestec inspirat de funk si jazz, care este condimentat cu flow-ul unui rapper local din New Orleans pe nume Fifth Ward Weebie. Chiar si single-ul Do to me (cu Jeff Beck) poate fi inclus in jumatatea buna a acestui disc, care are parte insa si de momente mega - previzibile ca Mrs. Orleans (cu Kid Rock), Big 12 sau Unc. For true are momente stralucite si portiuni mai putin reusite, dar per ansamblu se recomanda a fi un material discografic decent, demn de ascultat. Nu neaparat pe repeat, dar are cel putin trei track-uri demne de bagat in playlist-ul I – pod – ului personal.

V.A. - A man and a machine iii

2012-01-10T15:27:00.000+02:00

Pentru incursiunea sonora de astazi haideti sa poposim pe taramul label-ului francez Le Son du Maquis, specializat in chestii adorabil de interesante, care pe plan stilistic variaza de la noisy rock la electro dar nu omite nici jazz-ul sau chiar pop – ul. Materialul discografic aflat sub lupa poarta pomposul titlu de Various Artists - A Man and A Machine Iii si este a treia parte dintr-o compilatie care isi propune sa capete un loc de cinste in playlisturile melomanilor curiosi de arta. Se regasesc aici nume obscure, foarte – obscure si cateva nume cunoscute, iar liantul este il constituie experimentele sonore de la inceputurile muzicii electronice. Cele 32 de piese care sunt insiruite pe cele doua CD-uri reprezinta o veritabila lectie de cultura muzicala. Ceea ce e foarte misto, este ca spre deosebire de alte compilatii care isi propun sa prezinte anumite stiluri muzicale sau artisti asemanatori ca si conceptie, aici lucrurile sunt mult mai permisive, elementul decisiv fiind concentrat pe creativitatea artistica. Ar mai fi interesant de amintit ca pe cele doua compilatii anterioare ale acestei serii se regasesc Liaisons Dangereuses - Los Ninos Del Parque, Can – Moonshake, Simple Minds – Real To Real, Laurie Anderson – Sharkey's Night, Talking Heads – Houses In Motion, Front 242 – Geography II sau D.A.F. – Als Wär's Das Letze Mal. Asadar, e momentul sa pornim la drum cu episodul trei, nu credeti?

Una din cele mai influente trupe care e prezenta aici e Suicide, un grup care a imprumutat elemente din Kraftwerk, Can sau The Velvet Underground si le-a combinat cu energia emanata de New York Dolls sau Ramones. Mr. Ray e piesa lor inclusa initial pe albumul secund al trupei si e una din acele melodii care te izbeste direct in fata de la primele acorduri. Cealalata piesa a lor de aici, Diamonds, for Coat, Champagne se invarte in aceleasi coordonate sonore. Un alt nume legendar, Moebius & Plank reprezinta un soi de reincarnare a krautrock-ului, iar printre momentele de mare exceptie de aici este si piesa Warm a englezilor de la Cabaret Voltaire, trupa in care a activat odinioara si Chris Watson, cel care ne-a fericit nu demult cu un superb album concept cu El Tren Fantasma. Si daca tot am ajuns la conceptie, o alta melodie care face toti banii este Filmmusik interpretata de E.M.A.K (Elektronische Musik Aus Koln) o adevarata odisee a asa numitului minimal – synth al anilor 80. Klaus Dinger si Michael Rother sunt doi muzicieni care dupa ce au paraist Kraftwerk au pus bazele trupei Neu!, care e prezenta cu piesa Danzig aici. O surpriza de proportii si o descoperire uluitoare pentru subsemantul o reprezinta melodia Voodoo. Cele 13 minute si ceva de nebunie sonora sunt realizate de Indoor Life, un grup al carui vocalist a inregistrat la un moment dat chiar cu Patrick Cowley. Pur si simplu, merita ascultata. O alta descoperire de bun augur este Bene Gesserit si piesa Kidnapping, din seria „minimal de bun gust made in Belgia” sau The Android Sisters - Robots Are Coming. Iar daca pe langa toate acestea va mai spun ca printre multe alte bunaturi aiuci se gaseste si o piesa realizata de solistul de la Yellow Magic Orchestra, cred ca am spsu totul. E tot ceea ce trebuie sa stiti despre acest A man and a machine. O auditie obligatorie pentru orice meloman interesat de experimente si o lectie de cultura muzicala pentru orice locuitor al acestei Planete.

Rammstein - Made in Germany

2012-01-09T18:29:00.000+02:00

Nu stiu cat de wunderbar o fi sa traiesti in Amerika, dar hitul cu pricina al celor de la Rammstein e sehr gut. In cazul in care ati facut cunostinta deja cu trupa al carei solist vocal este Till Lindemann se prea poate sa fi aflat vestea: germanii au scos pe piata un nou material discografic. Chiar daca Made in Germany se vrea a fi un Best Of care aduna laolalta hiturile rockerilor din ultimii 16 ani, fanii pot gasi aici si o gramada de chestii noi, in cazul in care opteaza pentru varianta deluxe a acestui material, care include pe langa slagarele binecunoscute si un CD cu remixuri. Si-n plus, si Mein Land, obisnuita compozitie noua care se adauga unui Best Of pentru a crea niscaiva valva.

Fiindca despre piesele care au ocupat pozitii fruntase ale celor de la Rammstein nu prea sunt multe de zis, hai sa vedem cum sta treaba asta cu remixurile. O buna parte a celor care si-au adus aportul la aparitia acestor remixuri vin tocmai din din Deutchland, dar exista si cateva exceptii notabile. Cum ar fi suedezii de la Clawfinfer care fac o treaba misto cu piesa Sonne sau englezii de la Pet Shop Boys care transforma Mein Teil intr-un soi de West End Girls destul de incolor. Nici cei de la Hurts nu reusesc sa impresioneze prin varianta lor la Haifisch, iar cele cinci minute in care baietii de la Scooter incearca sa creioneze intr-o alta varianta piesa Pussy sunt chiar mega – penibile. Exista insa si momente reusite, cum ar fi viziunea celor de la Laibach la Ohne Dich sau prestatia lui Johan Edlund (de la Tiamat) asupra piesei Stripped. Din pacate, Westbam e totalmente lipsit de inspiratie in Links 2 3 4, facand din aceasta piesa un soi de harcea – parcea cu pretentii de melodie, iar cei de la Faith No More surprind si ei in mod neplacut prin piesa Du riechts so gut (care a fost totodata si debutul germanilor). Una peste alta, Made in Germany e un disc care merita posedat daca nu din alta cauza, macar pentru faptul ca e primul Best Of al trupei. Daca aveti insa DVD-uri cu ei, nu va obositi. Multe din remixurile incluse pe CD-ul doi sunt insipide si incolore, iar putinele exceptii nu reusesc sa-ti alunge ideea ca Made in Germany e fost facut cam in pripa. Chiar si asa, Rammstein raman sehr gut….

Rebecca Ferguson - Heaven

2012-01-09T17:48:00.000+02:00

Categoric, albumul de debut al solistei numite Rebecca Ferguson nu isi propune sa inventeze gaura de la macaroana. Chiar daca nu aduce nimic nou, materialul acesta este unul cat se poate de atragator, fiindca e impachetat in straie mai mult decat decente si e plin de momente de bun gust. La prima vedere, pare a fi acel „adult pop“ imbratisat in ultima vreme de Amy Winehouse sau Adele. Tipa asta are un timbru vocal bine definit, care te duce in multe randuri cu gandul la Gabrielle, penru cine o mai tine minte. In cazul in care sunteti la curent cu show-urile gen Floarea din gradina de prin United Kingdom, pun pariu ca stiti despre aceasta Rebecca esentialul: tipa a terminat anul trecut X Factor-ul englezesc pe locul doi. Dincolo de voce, un alt motiv pentru care piesele astea suna convingator este faptul ca Rebecca a reusit sa alinieze la capitolul producatori muzicali niste nume babane Eg White (Adele), Wayne Hector (Westlife) sau Fraser T Smith (James Morrison). De fapt, aici e magnetul succesului acestui disc. Sa nu ne ascundem dupa deget: traim niste vremuri in care establishmentul pune un accent deosebit pe compozitori, iar rolul acestora in creearea unor noi nume pentru entertainment-ul marilor mase este covarsitor. Din aceasta cauza tarisoara noastra nu are parte de acest pop cu staif, fiindca indivizii care chiar stiu sa compuna pe acest calapod sunt ca si inexistenti. Iar vocile misto din domeniu nu au parte de hituri. Revenind la Rebeca, vocea ei adorabila e completata de compozitii cat se poate de solide, iar piese de genul Glitter and Gold reusesc sa ti se para fredonabile inca de la prima auditie. Chiar daca mesajul e nitel cheesy, felul in care sunt interpretate piesele face toti banii, iar single-ul Nothing's Real But Love e un exemplu care descrie cat se poate de exact senzatia de bine care ti-o da aceasta auditie. Mai putin interesante mi se par momentele de genul Fighting Suspicions, in care suntem tratati cu acele balade made in UK care deja reusesc sa plictiseasca, dar daca e sa ramanem la balade piesa Teach me how to be loved are acel „ceva“ care face diferenta. Si nu ma refer la pianul previzibil din instrumentatie si nici la inflexiunile a la Tracy Chapman detectabile in voce. Mr Bright Eyes si Run Free completeaza sirul pieselor cu adevarat remarcabile de pe acest material discografic care contine zece piese care-si trag seva din muzica autentica soul. Pe scurt, Rebecca Ferguson e al naibii de simpla, dar reuseste sa fie atragatoare tocmai prin lipsa brizbriz-urilor. O surpriza placuta, carevasazica....

Gilles Peterson presents Havana Cultura - The Search Continues

2012-01-05T11:55:00.000+02:00

Daca faci parte din oamenii pentru care muzica nu e doar un fundal de ascultat in timp ce conduci, exista oaresce sanse sa fi auzit de John Peel. Iar daca ai ascultat macar odata in viata BBC Radio One, se prea poate ca si Gilles Peterson sa-ti sune cunoscut. In caz contrar, pe scurt, nenea Gilles Peterson a fost adeseori poreclit the new John Peel. Carevasazica e un DJ cu coloana, un om de radio cu adevarat. Nu e tipul acela de DJ de la posturile romanesti care anunta radarurile de pe sosele sau care isi da cu parerea despre ce-a mai facut Zavoranca in cursul zilei de ieri. Tipul asta a facut mult mai multe decat simple programe geniale la postul amintit: a “sapat” dupa noi talente, a pus umarul la ridicarea unor staruri ca Erykah Badu, Roni Size sau Jamiroquai si a editat cateva compilatii in care ne-a oferit noua melomanilor niste perspective inedite asupra unor noi talente. Din pacate, in luna aprilie a acestui an, dupa 13 ani de job, Gilles Peterson va parasi Radio One-ul. Sper ca domnul nu va renunta la celebrele Gilles Peterson Presents, totusi...

Havana Cultura : The Search Continues este o continuare a albumului aparut in anul 2009 intitulat Gilles Peterson Presents Havana Cultura - New Cuba Sound. Si de aceasta data maestrul ne propune doua CD-uri, care fac deliciul melomanilor indragostiti de jazz, hip – hop si world – music. Printre momentele deosebit de reusite ale acestei compilatii se numara remake-ul piesei Check the rythm (A Tribe Called Quest), care de aceasta data poarta numele de Check La Rima, dar si mirifica combinatie cu arome cubaneze a piesei Me Queda Voz. Un aer cat se poate de modern si fresh emana piesa Cojimar, iar Kimbiseros va face deliciul tuturor amatorilor de nu jazz, cu siguranta. Tu con tu ballet e o alta mostra pentru care discul asta e pur si simplu adorabil, iar finalul cu Afro Nupa Adando e cat se poate de misto gratie ritmurilor moderne pe care le inglobeaza. Pe scurt, pentru urechile care sunt deschise la nou, compilatia asta merita sa ocupe un loc de frunte in sertarul cu discuri de ascultat pe repeat....

Havasi & Endi - Drum & Piano Project Freedom

2012-01-03T20:50:00.000+02:00

Fiindca traim intr-o lume plina de clisee, orice cronica serioasa la acest album e musai sa inceapa cu faptul ca Havasi Balázs este un muzician maghiar care a intrat in Cartea Recordurilor in luna noiembrie a anului 2009, cand a atins clapele de pian in 60 de secunde de nu mai putin de 498 de ori, devenind astfel cel mai rapid pianist al lumii. Ceea ce face insa acest disc teribil de interesant este faptul ca alaturi de un tobar de rock din tara vecina, tipul asta nascut in 1975 propune urechilor bine spalate o excursie terifianta. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa te prinzi din prima faptul ca ceea ce se aude aici e exclusiv tobe si pian. O combinatie aparent ciudata, ca si o portie sanatoasa de ficat de gasca inmuiata in gem de capsuni. Dar care e pur si simplu uimitoare. Muzica fabricata in tara care a dat lumii de-alde Kodály, Bartók sau Liszt e „updatata” la zi si distruge cu buna stiinta orice bariere imaginare, fiind adorabila atat pentru creierele care vibreaza pe creatii clasice cat si pentru amatorii de rock.

Povestea spune ca afinitatea catre muzica calsica a lui Havasi a devenit evidenta de la o varsta frageda. Ceea ce a facut ca la 21 de ani sa devina profesor de pian la Conservatorul din Budapesta. De ceva vreme a pus la cale si o suita impresionanta de compozitii nascute dintr-o fuziune feerica de stiluri sub numele de Symphonic Red Concert Show. Spectacol care a ajuns dealtfel si la Bucuresti, in luna noiembrie a anului trecut si a fericit pe deplin cei 4.000 de spectatori care au avut privilegiul de a-l vedea pe viu. Show-ul acesta (care a aparut dealtfel si pe DVD in 2010) cuprinde tobosari japonezi, coruri, solisti si alte cele. Printre altele, Havasi face parte si din proiectul the Unbending Trees, care a editat un album produs de celebrii Ben Watt si Tracey Thorn, pe care ar trebui sa-i stiti din Everything But the Girl. Revenind la povestea actuala, in acest proiect alaturi de el se afla tobarul Kiss Endi, care activeaza in formatia maghiara Hooligans. Proiectul acesta a fost prezentat pentru prima oara in cadrul conferintei TED Global, o manifestare cu staif care s-a tinut in Edinburgh anul trecut si care isi propune sa prezinte inovatori in domeniul stiintei, divertismentului sau a tehnologiei. Una peste alta, oamenii acestia au demonstrat intr-un mediu stiintific ca pianul poate fi cat se poate de modern si-n zilele noastre.

Desi se invarte in jurul a doua instrumente, muzica asta nu e deloc minimala. Albumul cuprinde un CD si un DVD, iar cele 12 piese care insumeaza 51 de minute audio zboara ca vantul. Fiecare sound e eficient si la locul sau iar piesele iti creeaza o curiozitate aparte, gratie intrepatrunderii elementelor rock cu muzica clasica. Exista o sumedenie de schimbari de tempo, una din cele mai reprezentative piese care vine in sprijinul acestei afirmatii fiind The Storm. O furtuna de idei inovatoare si sound-uri asijderea care-ti fac pielea gaina. Alte momente superbe sunt The Duel, 28 Waves sau chiar Freedom, piesa care are parte si de un videoclip care se regaseste si pe DVD-ul care vine la pachet cu acest CD.

Se spune ca in concerte, Havasi face ravagii astfel incat camera care reda imaginile demonstrative pe marile ecrane nu reuseste sa prinda toate miscarile degetelor sale. Dincolo de toate, discul acesta e o dovada clara a faptului ca si-n zilele noastre mai exista lucruri minunate, care reusesc sa-ti creeze emotii sincere si care ocolesc voit sau nu propaganda instituita de mass – media. Freedom e un disc mai mult decat misto, e musai de ascultat....

Six 60 - Six 60

2011-12-21T14:32:00.000+02:00

Pentru excursia sonora de astazi va propun sa facem o mica calatorie de 17.000 de kilometri pana in Noua Zeelanda pentru a-i cunoaste pe Six 60. Care este cel mai de succes grup al anului 2011 in tara cunoscuta indeobste pentru All Blacks. Si care a editat un material discografic de debut care reuseste sa doboare bariere. Ascultand acest disc realizezi ca fusion-ul e un termen care nu cunoaste oprelisti, iar daca te consideri ca faci parte din categoria oamenilor open – minded, te vei indragosti instantaneu si fara drept de apel de amestecul asta de rock, reggae, soul, dubstep si roots.

Albumul de debut al celor de la Six 60 cuprinde 11 track-uri pe primul CD si inca cinci compozitii pe celalalt CD. E un curcubeu sonor mirific, o simbioza extraordinara intre instrumentatiile clasice si cele electronice. Totul curge atat de „snur” incat in multe locuri pur si simplu nu-ti dai seama daca baietii astia apeleaza la samplere sau la instrumente traditionale, si asta e intr-adevar ceva special. Momentele de referinta sunt cele doua single-uri care au facut valva: Rise Up 2.0 si Don't Forget Your Roots. Ciorba asta gustoasa made in New Zeeland e insa cat se poate de gustoasa si in alte locuri, caci tipii astia o ard cat se poate de misto si pe celelalte melodii. Par example, in Forever, care amesteca exact cat trebuie riff-urile de chitara cu percutia specifica dubstep-ului. Sa fim bine intelesi, ghiveciul asta nu e cel intalnit in noul Korn, e mult mai subtil si mai radio frinedly, neavand nimic in comun cu nu metal-ul. Windy days te face sa te teleportezi pentru cateva clipe in largul insulelor care alcatuiesc acest stat, care pana acum pe plan muzical a fost arhicunoscut in primul rand datorita hitului How Bizarre din repertoriul OMC. Run for it este o alta mostra de intelepcioune muzicala in care chitarile fac casa cat se pooate de buna cu bass-ul specific dubstep-ului, iar Hard for me este o piesa care are niste arome de Magnetic Man pregnante. In schimb Get e o piesa care te duce cu gandul la Red Hot Chilli Peppers, iar atunci cand asculti cele opt minute care alcatuiesc piesa Lost, nu ai cum sa nu-ti amintesti de colectiile Kuschelrock din dotare. Una peste alta, debutul Six 60 e o demonstratie a faptului ca muzica buna nu trebuie neaparat sa vina din tari cu traditie in acest sens. Astept cu nerabdare ca cineva din Romania sa scoata ceva in genul acestui disc creat la 17.000 de kilometri distanta.

Electric Brother - Pe Pamant

2011-12-20T11:40:00.001+02:00

Cristian Stefanescu e o figura importanta a muzicii electronice romanesti. Les connaiseurs il stiu de la Radio Guerilla, din Aievea, din NSK sau din alte proiecte axate in zona nu jazz sau ambient. Numele lui n-o sa apara niciodata la sfarsit de an in topul celor mai des cautati muzicieni romani. Si e foarte bine asa. Muzica semnata Electric Brother nu rasuna pe plaja din Costinesti, nu e inclusa in Best Of-urile anului si n-are parte de remake-uri la show-uri de genul In puii mei. Nu e pentru amatorii de caterinci, ci doar pentru urechile acelora care stiu semnificatia cuvantului meloman fara sa faca un click pe DEX. Dupa albumul omonim editat in 2003, domnul revine cu Pe Pamant, un disc melancolic, foarte bogat in idei si care se afla undeva la confluenta intre world – music, downtempo si trip hop. Stiluri care prin tarisoara noastra nu-s deloc trendy, din varii motive. Unul din lucrurile care adauga un strop de sarm acestui material discografic este faptul ca Electric Brother amesteca cu buna stiinta obiceiuri si schelete muzicale din diverse parti ale lumii si are curajul de a integra in acest trip sonor si franturi de elemente din spatiul carpatic. Cele 45 de secunde ale piesei Iancu de la Rasnov sunt elocvente in sprijinul acestei afirmatii si desi mi-as fi dorit ca ideea aceasta sa fie exploatatata mult mai pe larg, rezultatul este unul cat se poate de interesant. Dealtfel acesta este si unicul minus al acestui disc: iti lasa certitudinea ca Electric Brother ar fi putut sa marseze mult mai mult pe dezvoltarea ideilor care razbat din tracklist. Din fericire, plusurile discului acopera completamente aceasta mica hiba. Filmul principal al acestei excursii se vrea a fi world – music. Compozitiile sonore au prins viata pe aeroportul din Lisabona, pe un ferryboat in Grecia, in Delta Dunarii sau chiar in Guineea Bisau, iar asta confera albumului un aer de diversitate de exceptie. Conform unui interviu acordat site-ului czb.ro, discul asta s-a nascut din „frinturi de conversatii, sunete ale unor locuri, cersetori sau artisti, instrumente stricate, traditionale, interesante, aparate, masinarii sau animale, toate s-au adunat pe hard discurile mele de-a lungul vremii. Unele mi-au sugerat o linie melodica sau un ritm, altele mi-au dat starea de spirit sau imboldul sa fac o piesa noua“.

Exista aici cel putin doua momente de exceptie: Ontanara si Tommorow. Primul dintre ele a fost conceput alaturi de o harfa africana si de un artist din Guinea Bissau. Celalalt a fost inregistrat alaturi de Lizzy Parks, o cantareata de jazz din Londra care a colindat lumea si alaturi de cei de la Nostalgia 77. Plina de sarm e si It's 16 Beats In Music, un giuvaer neslefuit care-ti insenineaza privirea, iar atunci cand asculti Village Interlude nu ai cum sa nu te teleportezi intr-o dimineata de iarna superba in satucul bunicilor. Pe ici pe colo, filmul care ti se dezvaluie in fata ochilor este din zona The Orb, iar in Syrian Evening ai parte de o explozie de sound-uri mirifice, care te burdusesc cu un placut sentiment de fericire sufleteasca interioara. Albumul asta merita oferit pe post de Christmas Gift persoanelor care s-au prins deja ca adevaratele comori nu se gasesc la suprafata, ci trebuiesc cautate in adancuri. Pe Pamant e o oaza de liniste si constituie un calmant garantat care alunga tonele de prostie cu care suntem invadati day by day de catre patinatorii care-si aroga aere de formatori de opinie din tarisoara noastra.Discul este distribuit de A&A Records, iar unul din colaboratorii acestuia este timisoreanul Tavi Scurtu.

Nicolas Jaar - Space is only noise

2011-12-19T22:50:00.000+02:00

Mea culpa: recunosc! Desi am dat peste Nicolas Jaar de cateva luni bune, pana nu demult sound-ul lui nu m-a dat pe spate. Exista si o circumstanta atenuanta: muzica asta nu e una care sa-ti pice cu tronc uitandu-te la vreun clip Nicolas Jaar pe Youtube. Pustanul acesta de 21 de ani reuseste sa dea lectii multor oameni cu state vechi in domeniul muzicii printr-o maturitate artistica debordanta si un eclectism greu de egalat. Exista posibilitatea ca la o prima ascultare cap – coada a acestui Space is only noise sa nu fii foarte impresionat. Insa, daca faci greseala sa-i acorzi mai multe sanse e in stare sa te devoreze cu totul si sa fii acaparat completamente de lumea plina de mistere sonore a tanarului muzician. In cazul in care nu l-ati descoperit inca pe Nicolas si aveti pretentia de a fi melomani cu scaun la cap, ascultati-mi sfatul si puneti mana pe Space is only noise. E unul din cele mai surprinzatoare albume ale anului 2011 si cu siguranta isi va gasi un loc de cinste in clasamentul cu cele mai bune albume discografice ale anului, care by the way, se afla in pregatire....
Fiindca am citit atatea ineptii despre stilul in care ar putea fi incadrat Nicolas Jaar, voi ocoli cat se poate de diplomat acest subiect. Etichetele astea necesare marketing-ului modern nu-si au rostul aici, fiindca in buna parte compozitiile astea inglobeaza in ele un mister mai profund decat cel din Twin Peaks. Space is only noise ocoleste cu buna stiinta acel sentiment de uniformitate stilistica pe care il emana involuntar sau voit multi din artistii zilelor noatre. Discul e musai de ocolit si pentru aceia care sunt adeptii muzicii de tip slagar si pentru aceia care dintr-un motiv sau altul nu suporta sunetele de pian. La fel de inportun ar putea sa cada si-n urechile celor pentru care muzica e un fundal necesar bunei – dispozitii cu orice pret si acelora care stau nitel mai prost cu IQ-ul. Odata stabilite coordonatele, ar fi de amintit si faptul ca discul cuprinde 14 piese. Imprevizibile cu arhitecturi sonore create la marele fix. Din categoria muzica electronica cu o productie care-ti taie respiratia. E un disc care-ti lasa o certitudine: tipul asta are idei cu duiumul si poseda toate mijloacele artistice pentru a ne oferi noua, devoratorilor de sunete eclectice, ceea ce dorim. E ca si cum vizitezi Versailles-ul si Palatul Schonbrunn concomitent. Iar waw-urile iti scapa necontrolat. M-am ferit intentionat sa rostesc eventuale influente care razbat din melodii, caci sound-ul acesta e al naibii de greu de catalogat. E un disc ferit de sabloane si care poseda suflet. E pur si simplu de neratat.

Olly Murs - In case you didnt know

2011-12-15T15:56:00.000+02:00

Odinioara natiunea romana se delecta cu Cantarea Romaniei. Si Steaua fara nume si Floarea din Gradina si Crizantema de Aur. In ultimii ani concursurile astea de descoperire de tinere talente gen Mamaia s-au transformat in Megastar, X Factor si alte cele. Daca prin tarisoara noastra putini concurenti care au participat la chestiile astea au reusit sa-si croiasca un drum in viata pe taram artistic, pe meleagurile Albionului situatia e cu totul diferita: o gramada de indivizi care s-au perindat prin asemenea medii chiar au ajuns cineva. E si cazul lui Olly Murs, care a fost concurent in X Factor-ul britanic acum doi ani si care cu primul lui single Please don’t let me go a ajuns pe prima pozitie a topului britanic de single-uri. A urmat un album de debut, iar acum cateva zile continuarea fireasca: In Case You Didn't Know.

Sa fim bine intelesi: muzica pop a fost dintotdeauna facila, sau vorba celor de la Depeche Mode „Music for the masses“. La fel de adevarat este ca in ultima vreme muzica pop a devenit atat de trasa de par si insipida prin definitie, incat produce lehamite la patrat. Discul lui Olly Murs e departe de a fi o capodopera de arta. Dar, prin comparatie cu ceea ce se regaseste in muzica pop din zilele actuale, sound-ul acesta e unul care nu-ti jigneste IQ-ul din dotare. E pur si simplu muzica de buna dispozitie, cu refrene usor fredonabile cu cateva balade uneori prea siropoase, dar un disc „curat”, fara prea multe brizbriz-uri. Fara indoiala ritmul usor ska – reggae al single-ului Heart Skips A Beat' (alaturi de Rizzle Kicks) e cel mai adorabil moment al acestui material discografic. Daca mai cauti puncte tari ale albumului, nu ai cum sa nu mentionezi Oh my Goodness si Dance with me tonight. E drept, s-au strecurat aici si balade de toata jena (This song is about you) si pop – ska de umplutura (piesa care da titlul albumului), dar per ansamblu avem de-a face cu un pop cat se poate de decent. Si care merita ascultat de catre devoratorii acestui stil.

Baloji - Kinshasa Succursale

2011-12-14T15:40:00.000+02:00

Nu e un secret pentru nimeni faptul ca world music a devenit o eticheta cat se poate de trendy in zilele noastre, poate si datorita sincretismului inglobat in acest stil. Protagonistul recenziei de astazi este un rapper nascut in Congo care traieste de mai multi ani in Belgia. Baloji – care inseamna „vrajitor“ in limba swahili – a adunat o sumedenie de colaboratori pentru acest material discografic ce cuprinde 16 piese, iar rezultatul este unul cat se poate de reusit. E o inclestare de stiluri muzicale care reusesc sa formeze un tot unitar si sarmant. Desi aparent rap-ul este in prim – plan, adevaratul farmec al acestor compozitii il reprezinta diversitatea de idei exprimate pe plan compozitional si instrumental, intregul “ghiveci” fiind unul cat se poate de magic, cum numai un vrajitor e in stare sa creeze.

Chitarile acustice fac casa cat se poate de buna cu instrumentele traditionale africane sau cu inflexiuni de soul – music. Una din piesele care stralucesc de la departare e Karibu Ya Bintou, melodie interpretata alaturi de binecunoscutii muzicieni de la Konono No 1 si care pe parcursul a mai bine de sase minute amesteca la fix aerul vestic cu sonoritatile tipice continentului negru. Poate la fel de sarmanta este si piesa care deschide materialul "Le Jour D'Apres , o prelucrare a unei piese din anii 60 numita Indépendence Cha-Cha, care contine cam toate elementele pentru care acest album e absolut adorabil: gospel, rap, niscaiva funk si categoric muzica made in Congo. Piesa asta are parte si de doua remixuri cat se poate de interesante in care apar Blitz the Ambassador, un artist nascut in Ghana, dar care traieste in Brooklyn si Theophilus London. Mai exista si o serie de alti colaboratori care-si aduc aportul la acest album, acestia fiind dealtfel sarea si pierul acestui material. Fiecare cantec de aici este unic si diferit, iar daca vrei sa asculti ceva fresh si inteligent din aria world – music ar fi bine sa nu ratezi acest album.

Chris Watson - El Tren Fantasma

2011-12-13T15:42:00.000+02:00

Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din care este scoasa aceasta calatorie sonora fiind dedicat unei rute mirifice care e inexistenta in zilele noastre si care poarta numele de The Ghost Train. Practic, ceea ce se aude in piesele acestui album este o calatorie cu trenul prin Mexic, plina de mister si senzatii inedite. In mai multe momente ale calatoriei efectiv ai impresia ca trenul cu pricina trece prin boxele aflate in propietate personala din care rasuna acest sunet. Feelingul acesta e covarsitor in Los Mochis, dar in alte track-uri de aici ai parte de o superba alternanta intre liniste si sunete scoase de diverse pasari. E destul de greu de descris acest album, e ca si cum ai incerca sa povestesti cu lux de amanunte visul pe care l-ai avut noaptea trecuta. Calatoria incepe cu La Anunciante si se termina la Veracruz, iar printre momentele deosebite ale materialuli se numara acelea in care esti intampinat de sunetele naturii. Care in mod firesc e tacuta, dar care e plina de zgomote ciudate. Unele din ele iti fac pielea de gaina, altele te fac sa zambesti. Te trezesti cu claxoane specifice trenurilor mexicane, sound-uri care anunta bariere coborate, sunete de oi care pasc pe langa calea ferata si cate si mai cate. Pe scurt, e o calatorie fantastica, care merita ascultata pe un sistem de sunet neaparat stereo si la volum mare. El Tren Fantasma e o comoara pretioasa, un excelent cadou pentru audiofilii care nu cauta cu orice pret facilul in arta numita muzica.

Pavel Stratan - Amintiri din copilarie vol.4

2011-12-12T14:19:00.000+02:00

Pavel Stratan e un tip care de vreo trei discuri tot ne baga pe gat niste amintiri din copilarie. Vestea proasta este ca zilele trecute muzicianul a editat volumul patru al acestui deliciu sonor. Vestea buna este ca acesta e ultimul material discografic din aceasta serie. Ca sa fiu mega – onest, n-am gustat nici pana acum slagarele infantile de genu Eu Beau si sper sa n-o fac nici de acuma incolo. La fel de sincer, trebuie sa va marturisesc ca domnul acesta a reusit sa ma uimeasca la concertul sustinut recent in Timisoara, de lansare a acestui disc. Pavel Stratan a pus la cale un stand up comedy de bun gust, presarat cu poante destul de misto, care au generat o seara de bun gust. Apreciez si faptul ca spre deosebire de alte “vedete” de pe la noi, Stratan e inzestrat cu serioase mostre de bun simt ca si om. Dincolo de astea, instrumentatiile sale sunt jenante, iar daca faci parte din oamenii care acorda o atentie egala textului si muzicii, e clar ca ciorba asta n-are nici un sarm.

Pe noul sau disc, Stratan cocheteaza pentru cateva momente si cu hip – hop – ul. Ideea pare pe hartie interesanta, numai ca rezultatul nu e deloc cel scontat: in afara de un flow neconvingator piesa asta nu reuseste sa creeze nici o emotie. De acord, poate ca Frate cu Soarele – care deschide discul – a fost facut ca un song la misto, dar dincolo de asta ti-e foarte greu sa intelegi cuvintele piesei. Noroc cu carticica CD-ului, din care spicuiesc o vorba de milioane: „Noi stim cu totii ca el are de aur parul/De cat ii teatrul si cat ii adevarul/Nu stim nu stim cum nu stim daca el are/Ce fel de masinamica are, ori masina mare/Daca are masina mica asta-I Mini Cupar/ Da daca n-are are djip, djipul tot e super“. Orchestratia e la fel de simpla dupa cum ne-a obisnuit si-n trecut, iar mesajul e sagalnic pe alocuri. Daca acesta ar fi fost sustinut si cu o orchestratie mai din zilele noastre, era mai bine. Cleopatra Stratan isi face aparitia pe mai multe piese, si tot la colaboratori merita amintit si Cezar, celalalt copil al lui Pavel Stratan. Primele chitari adevarate le-am “ginit” doar in piesa cu numarul patru „Daca vrei“. Din nefericire, doar pentru cateva secunde in intro caci dupa aceea piesa se afunda din nou in binecunoscutele orchestratii saracacioase. Tot in piesa asta Stratan spune: „N-am vrut sa fac o pies-atat de lunga, dar in schimb s-o fac mai scurta pur si simplu, sincer n-am avut timp“. Tipic moldovenesc incepe cu „Eu de cand ma tin minte, mie mi-o placut numai bauturele care se-ncep cu litera s / Si jin, si vodka, si lichior, si bere, si koniak si restul“. Finalul albumului e dezastruos caci Trei iezi te duce cu gandul la atmosfera din piesa La Cucaracha, avand o clapa “de restaurant” care pur si simplu te zgarie pe urechi. De amintit ar mai fi ca acest album contine si celelalte trei amintiri din copilarie (in format mp3). E perfect de inteles faptul ca atunci cand sustine concerte, Pavel Stratan apare singur pe scena (ma rog, cu o chitara) si incaseaza niste banuti din biletele de intrare. M-as fi asteptat ca la inregistrarea unui album sa apeleze la specialisti in acompaniament muzical. Din pacate, discul asta e de ascultat numai pentru iubitorii de stand up comedy si cei care adora accentul moldovenesc. Pe ultima suta de metri am aflat ca maine 13 decembrie, discul asta apare inca o data „oficial“ alaturi de un ziar de sport. Iar daca sunteti curiosi sa-l antamati pe Stratan la vreun spectacol, in carticica CD-ului gasiti si numarul de telefon la care puteti apela…..

Emilie Simon - Frankie Knight

2011-12-09T11:19:00.000+02:00

E un pleonasm, dar n-am cum sa-l ocolesc. Muzica made in France are acel „quelque chose“, care o diferentieaza net de suratele sale. In spatele unei aparente simplitati a compozitiei, orice meloman cu niscaiva IQ prin cap poate descifra o tesatura de idei cat se poate de comlexa si poate sa dea frau liber unor cantitati industriale de asocieri mentale. Émilie Simon a debutat cu albumul ei omonim prin 2003 si a reusit de atunci sa-si gaseasca un loc cat se poate de aparte pe scena muzicala internationala, caci dincolo de Paris, concertele sale au fost mega – aplaudate cu aceeasi ardoare si-n alte zone geografice ale lumii, cu precadere in Statele Unite ale Americii. Si fiindca avem de-a face cu o solista care a editat zilele acestea cel de-al 5-lea album din cariera, ar mai fi de interes general sa amintesc ca Emilie a fost botezata „Bjork a Frantei”, o parelela care la urma urmei este cat se poate de justificata pentru oricine face efortul de a se aventura intr-o incursiune sonora a materialelor sale discografice.

Franky Knight e un album dedicat fostului logodnic al artistei, François Chevallier, care a murit in urma unor complicatii datorate gripei porcine, acum doi ani, exact inaintea aparitiei precedentului ei album The Big Machine. Interesant este ca unele piese din acest disc au fost scrise pentru coloana sonora a unui film numit La Délicatesse. Excursia pe taramurile imaginate de Emilie incepe cu o piesa senzationala care poarta numele de Mon Chevalier si care e prezenta in doua variante pe editia deluxe a materialului. Piesa care este si single-ul principal al discului este jumi –juma in engleza si franceza si descrie cat se poate de exact trip-ul sonor al lumii imaginate de artista, iar textul profund melancolic (I wrote some songs,they're all for you /There's nothing else, that I can do/ Too late to pray,too soon to see/Your eyes again, my sweet Franky) este completat de o linie melodica simpla, dar plina de sarm. Dupa ce ai pasit cu succes in sound-ul acesta colorat exact cat trebuie cu efecte ale muzicii electronice moderne, realizezi ca tocmai te-ai teleportat intr-un loc magic in care esti inconjurat de un tablou facut parca fara o baza anume, dar care este plin de rezonanta si care iradiaza semnificatii emotionale ce se nasc din acel deziderat pe care ne place sa-l numim „armonie“. In ceea ce priveste locul unde incadrezi vocea mirifica a solistei, parerile pot fi impartite: exista momente in care ai impresia ca Emilie are stilul propovadauit odinioara de Edith Piaf, dar n-ar fi tocmai o exagerare sa te trezesti ca faci niste parelele chiar cu Laurie Anderson. Daca I call it love aminteste destul de pregnant de acel retro – soul care face ravagii printre solistele actuale, Holy Pool of Memories aduce mai degraba cu lumea plina de mistere a celebrei Kate Bush, iar Bel Amour e un alt motiv pentru care albumul acesta merita toate laudele. Diversitatea instrumentatiilor este cat se poate de benefica, caci daca in Frankys Princess ascultatorul are parte de o chitara asezata pe niste efecte dementiale din zona muzicii electronice, in Walking with you ai impresia ca te-ai afundat in zona pieselor celor de la The Cure. Fara indoiala, reusita acestui disc consta in superba alternare a momentelor lente cu cele pline de voiosie si explozie de ritm si desi unele piese (in special Jetaimejetaimejetaime) sunt nitel prea downtempo, albumul asta e unul cat se poate de adorabil. Emilie Simon reuseste sa surprinda printr-o muzica simpla dar care te cucereste din prima si demonstreaza ca se pot face lucruri frumoase si-n muzica pop.

DJ Marika - Dj-friendly dance-vibe

2011-12-08T14:20:00.000+02:00

Pentru adevaratii pasionati de muzica electronica din tara noastra, DJ Marika nu mai e demult un nume necunoscut, el fiind unul din primii promotori ai muzicii underground din tara noastra. Florin Marica a inceput ca realizator de emisiuni in 1994 la Fun Radio, iar de-a lungul timpului a avut un rol determinant in promovarea artistilor din diverse zone muzicale. De data aceasta, Marika a pus la cale un mix numit dj-friendly dance-vibe deeper-progtech-house-music, care se poate achizitiona de pe Beatport, Junodownload si Amazon. Florin Marica ne-a dezvaluit ca aceasta este prima lui colaborare cu Cristian Paduraru dupa ani buni si ca urmeaza sa scoata la casa lui de discuri cateva piese progressive – tech – house.

Multe din piesele incluse in acest mix sunt realizate de mai sus amintitul Cristian Paduraru, iar intregul mix curge cat se poate de natural, productia track-urilor fiind cat se poate de reusita. Despre maniera de mixat a lui Marika, chiar nu am ce sa va spun: probabil ca cei care l-au prins de-a lungul anilor, stiu exact la ceea ce sa se astepte. In speranta ca vom avea parte cat de curand si de un album „de sine statator” realizat de Marika, nu-mi ramane decat sa va urez auditie placuta....

Nina Hagen - Volksbeat

2011-12-08T12:09:00.000+02:00

Parafrazandu-I pe baietii de la Sarmalale Reci care spuneau odinioara ca „Tu razi de mine ca port cravata/si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/pe care-ai scris cu pixul AC/DC“, trebuie sa va marturisesc ca atunci cand ma gandesc la Nina Hagen n-am cum sa omit ca odinioara subsemnatul a scris cu pixul pe o caseta Memorex de culoare neagra The Queen Of Punk, Nina Hagen. Trecem peste amintiri si ajungem la 2011, unde o gasim pe Catharina Hagen (dupa numele ei adevarat), o doamna de 56 de ani care a scos zilele acestea cel de-al 14-lea album din cariera, care poarta numele de Volksbeat. Vremurile s-au schimbat, iar regina punk – ului a inceput sa propavaduiasca de vreo doi anisori crestinismul. Desi s-a botezat numai acum doi ani, Nina Hagen sustine ca a facut cunostinta cu Dumnezeu la varsta de 17 ani in urma unei excursii prelungite pe meleagurile LSD-ului. Mai poti sa mai comentezi ceva la aceasta afirmatie?

Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de pretutindeni cu piese ca African Reggae sau TV-Glotzer (White Punks on Dope), e de bun augur sa amintesc ca noul ei disc este primul material hundert prozent in limba germana din anii 80 incoace. Pentru ideea principala a discului cel mai bine e sa o citez intocmai pe solista care la patru ani a studiat baletul: „E o incercare de a atrage atentia lumii asupra pacii, dragostei, compasiunii si lupta impotriva razboiului si a nedreptatilor si atrage atentia asupra unor nume ilustre ca Brecht, Martin Luther, Larry Norman. In spiritul lui Dr. Martin Luther King si Isus Cristos care au luptat pentru aceleasi idealuri, suntem nascuti sa iubim si sa avem grija unii de altii“. Ei, bine, hai sa ne indreptam atentia totusi asupra muzicii, care este pe alocuri atat de nebunatica precum ne-a obisnuit Nina Hagen, dar in alte locuri e....hmmm, ciudata.
Daca ati avut ocazia de a asculta albumul ei de anul trecut Personal Jesus, ati sesizat desigur o oarecare turnura in mesajele ei. Si totusi, chiar si daca Nina Hagen citeste ceva din Biblie, gratie stilului ei excentric ai impresia ca tocmai asculti un E-book cu Cele 120 de zile ale Sodomei de Sade...Gratie vocii ei, nicio piesa de aici nu dezamageste, mai ales daca nu esti foarte atent la cuvintele rostite. Dar cel mai misto lucru este ca dupa ce a cochetat cu ideea de gospel, Nina Hagen revine la radacini rock. Chestia asta e evidenta inca de la prima piesa Bitten Der Kinder & An Meine Landsleute, in care iti vine sa executi un pogo singur prin camera. Printre piesele care suna bine de tot se numara cover-ul ei dupa Killer-ul lui Seal (in germana, naturlich), Ich Bin, care debuteaza cu un usor iz de Primal Scream sau Soma Koma, aceasta din urma avand acel „ceva” pentru care Nina Hagen a fost dintotdeauna speciala. Desigur mesajul crestin este presarat peste tot chiar si-n piesa Jesus ist ein freund von mir (Isus e un prieten de-al meu), piesa care are puternice arome de ska – reggae neconvingatoare. Se mai gaseste pe aici si o balada surprinzatoare sub titulatura de Keiner von uns ist frei (Nici unul dintre noi nu este liber). Un alt lucru interesant este ca una din piesele discului Ermutigung este dedicata tatalui ei vitreg, Wolf Biermann, unul din dizidentii de seama din fostul DDR. Un alt motiv pentru care Nina Hagen merita toata atentia este faptul ca copertile discurilor ei au avut intotdeauna un look aparte. Da, traim intr-o vreme in care putini mai dau importanta acestui aspect, dar va spun eu: conteaza si acest aspect.

Summa summarum: Volksbeat este un disc care n-are cum sa lipseasca din colectia niciunui colectionar serios de muzici, de orice fel.

Korn - The path of totality

2011-12-07T20:47:00.000+02:00

Asa cum exista rocker, punker sau stoner, pe Planeta asta exista si o specie numita dubsteper. E persoana aceea care rezoneaza intr-un mod deosebit cu muzica plina de baw, baw, baw. Fac pariu ca nimeni n-ar ramane cu gura cascata daca un asemenea meloman ar mai asculta din cand in cand niscaiva Deftones, Limp Bizkit sau Korn. Dar atunci cand un asa – zis rocker metalist pleaca urechea la Scrillex, treaba e privita cu tone de neincredere de toata lumea. Hai sa lamurim din start: desi nu-mi este foarte prietenoasa muzica dubstep, n-as incadra-o defel in categoria “the evil”. Exista cateva “linii” din acest curent care genereaza combinatii interesante si ca sa va mai destainui un secret aflati faptul ca dintotdeauna am apreciat contopirile de genuri diferite. Chiar si daca produsul final n-a fost tocmai unul care sa ma dea pe spate. Din acest punct de vedere, decizia celor de la Korn de a amesteca riff-uri nervoase de chitara cu beat-uri electronice de dubstep merita aplauze. Problema cu discul asta editat de gasca lui Jonathan Davis e alta: are prea putine momente cu adevarat memorabile. Sau mai diplomatic exprimat: produsul final nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Fiindca am fost unul din miile de oameni care i-am vazut in concert pe Korn la Peninsula anul trecut, vreau sa va marturisesc o treaba: baietii acestia nu aveau nici o treaba cu dubstep-ul p-atunci. Drept urmare, declaratia boss-ului trupei cum ca ei cantau asa ceva de demult mi se pare o mini – tampenie. Facuta, probabil, sa intretina ideea de “soc” care inconjoara acest material, care este al zecelea din discografia formatiei. Ma intreb insa, cum vor canta cei de la Korn piesele astea noi in concert? Il vor aduce pe Skrillex? Greu de crezut….

Cuvantul de ordine al celor 11 (sau 13 in varianta deluxe) piese este electronica. Din aceasta cauza, baietii au dat un search pe Google si au antamat pentru fiecare melodie cate un producator trendy de teapa lui Skrillex sau a olandezilor de la Noisia. Pana aici, totul e cat se poate de “cuser”, doar ca marea problema este cantitatea industriala de efecte folosite in piese. Sincer, daca cantitatea de efecte electronice folosite ar fi fost mai temperata, discul asta ar fi fost intr-adevar genial. Punctul central al pieselor nu sunt riff-urile nervoase de chitara si nici vocea plina de sarm a lui Jonathan Davis, ci efectele baw baw baw, care devin monotone la ascultari multiple. Narcistic Cannibal e o piesa cat se poate de interesanta cu un refren care ti se intipareste in minte inca de la primele acorduri si cu cateva efecete electronice de exceptie. Burn The Obedient pare a fi o piesa extrasa dintr-un film SF apocaliptic, iar Get Up! sufera din nou de acel sindrom al pieselor cu refrene adorabile. Din pacate multe momente sunt lipsite de inspiratie (Bleeding Out sau Chaos Lives in Everything).

Una pesta alta, sunt suta la suta ca The Path of Totality nu va fi ascultat peste cinci ani si nici nu va fi pomenit ca unul din discurile de referinta din discografia muzicienilor care au reusit sa vanda peste 35 de milioane de discuri. The Path of Totality are cateva idei bune si merita aplaudat pentru ca cei de la Korn au decis sa schimbe macazul. Putea iesi mult mai bine, insa....

Northern Lite - I Like

2011-12-06T16:00:00.000+02:00

Unul din clipurile muzicale care mi-a picat cu tronc in ultima vreme mi-a adus in atentie o trupa care a scos o gramada de albume prin Germania, care activeaza de prin 1997 si care-si spune Northern Lite. Daca e sa te iei dupa criticii muzicali germani muzica lor poarta denumirea de neo – pop, carevasazica o imbinare de pop cu diverse stiluri incadrabile in galeata muzicii electronice. Gasesc categorisirea asta o mega – tampenie monstruoasa, caci aceasta imbinarea dintre electro, synth – pop si chitari nu are nici in clin nici in maneca cu nimic din zona pop. Dupa mai multe schimbari de componenta oamenii acestia au intrat in posesia premiului de cea mai buna trupa indie/electronic la Dance Music Award din Germania, iar daca ar fi sa-I inrudesc “undeva” pe Northern Lite, asta ar fi mai degraba in zona Sono, Yello sau chiar Paul Kalkbrenner (mai ales in They say). Printre remixurile care le-au executat de-a lungul anilor, se numara si cateva track-uri pentru Sigue Sigue Sputnik, Rammstein, Peaches, sau Apoptygma Berzerk.

Black Day, single-ul care deschide materialul, e exact acel gen de piesa care merge la fix pentru orice ureche care a apreciat vreodata sound-urile Depeche Mode, fiind totodata si cel mai strong moment al acestui disc. Din nefericire, nu toata ambianta sonora se pastreaza in aceasta idee de inceput: cele sapte minute ale piesei care da titlul acestui album sunt escortate de niste instrumentatii scoase parca de la naftalina techno – ului anilor 90, monotone si deloc simpatice. Unele piese (cu precadere Hellborn Man) seamana cu atmosfera intalnita la maestrul german Schiller, iar printre momentele deosebite pentru care merita sa ascultati acest album se numara si Running. In cazul in care priviti clipul de mai jos si va intrebati, daca a fost filmat in Romania, raspunsul este nu!

Tijuana Cartel - M1

2011-12-06T14:10:00.000+02:00

Demult au apus vremurile in care un produs muzical bun se vindea de la sine. Traim vremuri smechere, in care adevaratii meseriasi sunt aceia care reusesc sa faca din rahat ceva cat se poate de stralucitor. Tijuana Cartel n-are nimic de-a face cu cartelul drogurilor si nici cu muzica pop ce se lafaie in mass – media. E destul de aventuros sa te apuci sa dai un nume acombinatiei pe care o executa australienii acestia. Cel mai la indemana ar fi sa-i etichetezi simplu world – music, caci printre creatii se regasesc percutii cubaneze, chitari latino si beat-uri dub sau chiar si niste baw, baw, baw din ala care e din belsug in ceea ce numim azi dubstep. Paul George, Carey O'Sullivan, Joshua Sinclair si Daniel Gonzalez par a se sclada in ideea unei trupe de flamenco in care s-au adaugat portii zdravene de electronic – rock.
Daca ar fi sa asculti numai piesa care poarta titlul de So Many Nights ai fi tentat sa spui ca baietii astia s-au intoxicat cu prea multe albume semnate Radiohead. In cazul in care faci greseala sa asculti numai piesa Run Away ai putea sa juri ca oamenii astia isi au sediul undeva in Balcani, caci aerul muzical te trimite finut in aceasta zona geografica. Desigur, fara vocea solistului, care este atat de british – style incat ai zice ca a studiat cu atentie performantele vocale ale lui Ian Brown din The Stone Roses. Dupa cum era de asteptat, exista si momente mai putin reusite, cum ar fi de exemplu plicticoasa Verbal Masturbation, care in afara numelui provocator n-are nici un carlig care sa te faca sa o retii. Tot la acest capitol se numara si Never old grewer, care se vrea un soi de post The Cure neinspirat. Eventualele „fire” de inspiratie se schimba complet in momentul cand asculti piese ca Anxious Sin sau Leting it go, care sunt croite pe scheletul unor momente etalate in trecut de LCD Soundsystem. Dincolo de piese, ceea ce ar trebui sa-ti sara in urechi este importanta pe care o dau baietii astia tuturor detaliilor. Stii, exista discuri care suna intr-un mare fel nu doar datorita compozitiilor ci si a mixajului, si acesta este cu siguranta unul dintre ele. Ar mai fi de amintit si reverbul de voce criminal, dar haideti sa nu dezvaluim prea mult din „film”. Momentele de dub – reggae isi fac aparitia in Mr. Joshua Sinclair si cred ca ar fi momentul sa amintesc si cireasa de pe tort. Care poate fi dupa caz White Dove (care deschide maiestuos albumul) sau Keep off the chemicals, care intamplator are rolul de a termina acest material discografic. Foarte aproape de aceste doua perle se afla si For the people, o melodie in care multiculturalitatea isi spune cuvantul pe deplin. M1 e un disc plin de energie confectionat „for the people” care stiu sa asculte cu urechile destupate niste idei extrem de interesante.

Kate Bush - 50 words for snow

2011-12-05T13:14:00.000+02:00

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand asculti cele sapte piese ale albumului cu numarul zece din visteria celebrei Kate Bush cuprinde negresit un peisaj feeric de iarna, completat cu proiectia pe care o are fiecare dintre noi asupra acestui anotimp mirific. Neaosul „A-nceput de ieri sa cadă/Cate-un fulg, acum a stat/Norii s-au mai razbunat/Spre apus, dar stau gramada/Peste sat“ are un corespondent aici in mitul conform caruia eschimosii au nu mai putin de 50 de cuvinte pentru cuvantul zapada, chestie care dealftel a fost si crochiul care a stat la baza acestui material discografic care iti retine atentia pentru 68 de minutele. Spre deosebire de comercialismul infantil cu care este exploatata ideea de sarbatori de iarna, materialul acesta propune o cu totul alta viziune asupra iernii, una cat se poate de romantica si fara pic de urme de festivism infantil. Un alt punct pentru care doamna care a intrat in centrul melomanilor din intreaga lume cu single-ul Wuthering Heights merita adanci plecaciuni este acela ca piesele astea nu sunt croite pe scheletele unor standarde mai mult sau mai putin cunoscute, ci chiar sunt noi – noute. Pe o idee cat se poate de simplista, care in cazul multor artisti ar fi fost sortita din start esecului, ascultatorul este intampinat doiar cu pian si vocea plina de farmec(e) ale solistei. Desi versurile urmaresc cu sarguinta firul povestii, acestea par a fi mai mult o circumstanta pentru desfasuraraea muzicii propiu – zise. Aparent, ceea ce se deruleaza aici e muzica pop, dar avand in vedere ceea ce exista pe piata sub aceasta eticheta, 50 words for snow e mai degraba un disc de avangarda sau minimalist, daca vreti. Cu siguranta ca in interpretarea oricarei alte vedete unele momente de pe aici ar fi fost monotone. Ma gandesc aici de exemplu la cale 11 minute si opt secunde ale piesei Lake Tahoe sau la cele opt minute ale superbei Snowed In At Wheeler Street, in care este prezent si Elton John. Cele 50 de cuvinte pentru zapada ale piesei care da titlul albumului sunt recitate de Stephen John Fry, o alegere destul de curioasa in opinia subsemnatului. Personal as fi optat pentru o voce de eschimos pentru aceasta treaba, dar acest mic amanunt n-are cum sa-ti strice placerea sufleteasca care ti-o induce ascultarea cu mare atentie a acestui album. Care are parte de momente remarcabile, cum ar fi si Wild Man, single-ul care este de departe cel mai frumos „colorat“ la capitolul instrumentatie. Discul asta e de ascultat la gura sobei sau a caloriferului, dupa posibilitati, cu sau fara snow afara...

The Black Keys - El Camino

2011-12-04T21:38:00.000+02:00

Sincer, aveam serioase dubii cu privire la albumul cu numarul sapte din visteria celor de la Black Keys. Si asta pentru ca in linii mari, mai toti „rockerii” au reusit sa ma cam dezamageasca anul acesta. Numele de la care asteptam mult au oferit cate ceva, dar nimic care sa ma dea pe spate. De acum, situatia s-a schimbat caci El Camino e ceva care nu are cum sa te lase indiferent. E discul care iti readuce pofta de rock in vene. Alaturi de cei doi maestri care alcatuiesc Black Keys, Dan Auerbach si Pat Carney, un alt motiv care face ca aceasta colectie de cantece sa fie una care iese in evidenta de la o posta este „mana“ producatorului care este nimeni altul decat Danger Mouse. El Camino e un disc structurat pe o serie de armonii izbutite si e plin de detalii intrigante. Carevasazica, e adorabil. E atat de lovely fiindca contine doze senzationale de garage – rock si niste synth-uri de nota zece. E o combinatie old vs new care te cucereste.

Inca de la primele acorduri ale single-ului Lonely Boy, e clar pentru toata suflarea care adora rock-ul ca excursia asta e una de tinut minte. Riff-urile criminale din piesa asta sunt combinate cu un refren demential, elementele astea conferind melodiei un autentic aer de rock and roll si garage punk. Dealtfel, pe parcursul celor 11 piese care sunt incluse in acest disc ai de multe ori senzatia ca oamenii astia s-au inspirat din The Kinks. Mai apoi sesizezi si niscaiva White Stripes, oleaca de Led Zeppelin, ba chiar si niste MC5. Si peste toate astea synth-urile suna de parca ar fi Goldfrapp, iar parca in categoria influentelor iti vine sa-i incluzi si pe Primal Scream.

Little Black Submarine e una din melodiile care incepe de parca ar fi o joaca dar in momentul cand percutia isi intra in drepturi pune la cale una din cele mai frumoase piese ale discului. Gold on the Ceiling e un alt punct in care vocea lui Auerbach e cat se poate de expresiva. Money Maker suna parca a ceva din visteria celor de la The Cramps, iar superba Sister (cu al ei usor iz de Rammstein in fundalul instrumentatie) are un aer mega – comercial, dar care ramane ancorat in zona bunului – gust. Fiti foarte atenti: in cele 38 de minute de muzica de aici nu exista momente „in care se iroseste pelicula“. Adica n-avem parte de acele „experimente” adoptate de o sumedenie de formatii din spectrul rock alternativ al zilelor noastre care nasc melodii lente, fara vlaga. Nu, discul asta are cojones de la inceput si pana la sfarsit si merita sa concureze pentru discul anului 2011 in materie de rock cu cojones.

Michael Jackson - Immortal

2011-11-29T10:28:00.000+02:00

Se spune ca circul este un loc in care caii, poneii si elefantii pot vedea barbati, femei si copii care se comporta prosteste. Si ca orice natiune are nevoie de paine si circ. Ei bine, Cirque du Soleil e un soi de amestec intre clasica notiune de „arta circului“ si entertainment-ul pentru mase. Si dupa spectacolele lor dedicate celor de la The Beatles si Elvis Presley, a treia vedeta din sfera muzicii pop care are parte de o super – productie este inegalabilul Michael Jackson. Care la randu-i a fost un magician. Al muzicii pop, of course. Discul Immortal e de fapt un soundtrack care ilustreaza grandioasa productie si ca orice material de acest fel are parti mai fericite si altele mai insipide. In doua variante, standard si nelipsita deluxe, cu doua CD-uri incluse. Cariera lui Michael este etalata cu ajutorul marilor slagare care au parte de versiuni „cosmetizate”, „remixate” sau in varianta de „megamix”, dar amatorii de obsuritati vor fi si ei fericiti: creatorii Immortal-ului au inclus si asa ceva. Printre acestea se numara This Place Hotel, o piesa care initial se numea Heartbreak Hotel, care a aparut in 1980 cantata de The Jacksons, si care seamana izbitor de mult cu Billie Jean. E de la sine inteles ca oricine se apuca sa faca un asemenea disc n-are cum sa multumeasca pe toata lumea. Se pot gasi multe hibe, dar in linii mari soundtrack-ul acesta e cat se poate de distractiv, daca reusesti sa fii relaxat. Ai sansa sa descoperi remixuri sugubete, cum ar fi cele 9 minute ale Immortal Megamix-ului care cuprinde Can you feel it, Dont stop till you get enough, Billie Jean si Black or white. Chiar daca notiunea de „remix” este alta decat aceea cu care suntem obisnuiti in zilele noastre, materialul asta discografic reprezinta o auditie meseriasa pentru orice fan Michale Jackson destupat la minte. Nu aduce prea mari noutati, dar prezinta dintr-o alta perspectiva cariera regelui muzicii pop. Un alt moment cat se poate de misto al acestei colectii este atunci cand pentru 1 minut si 50 de secunde ascultatorul are parte de o voce de copil a lui Michael in I ll be there. Iar pentru fanii inflacarati, pe final am o veste meseriasa: poti ajunge la premiera Michael Jackson – The Immortal - Cirque Du Soleil din Los Angeles, pe 27 ianuarie 2012! Ca sa castigi Marele Premiu, tot ce trebuie sa faci este sa intri pe MediaZoo.ro, sa-ti cumperi albumul si sa te fotografiezi cel mai bine, cel mai interesant si cel mai original – adica sa arati ca esti fan adevarat – impreuna cu coperta albumului Michael Jackson – ‘The Immortal’, sa te inscrii pe site-ul oficial Michael Jackson si sa uploadezi fotografia ta. Concursul se desfasoara pana in data de 22 decembrie, asa ca grabeste-te! Concursul ‘Michael Jackson – The Immortal Photo Flyaway’, se desfasoara in tara noastra cu ajutorul Nova Music si MediaZoo, impreuna cu Europa Fm si Music Channel.

Nicu Patoi and Platonic - Sweet little 6STRING

2011-11-28T15:16:00.000+02:00

Pentru orice colectionar serios de discuri, achizitionarea materialelor in care sunt prezenti chitaristi autohtoni poate deveni un cosmar. Si asta fiindca pe langa faptul ca putinele albume aparute in domeniu (in comparatie cu restul genurilor de pe la noi) sunt fie greu de procurat, fie ascunse in vreun raft al te miri carei librarii unde nici prin cap nu-ti trece ca ai putea gasi asa ceva. De aceea, atunci cand un album semnat Nicu Patoi apare la o casa de discuri “majora”, evenimentul este cat se poate de aplaudat. O simpla trecere in revista a proiectelor in care a fost implicat de-a lungul timpului chitaristul Nicu Patoi e de-ajuns pentru oricine sa realizeze ca avem de-a face cu un domn care poate fi inclus fara jena in categoria virtuozilor muzicii romanesti. Am sa sar intentionat peste aceasta lunga lista (pe scurt, il mai puteti auzi/vedea si-n trupa de rock/n/roll a super – vedetei care este Stefan Banica), dar nu am cum sa omit faptul ca noul material discografic Nicu Patoi & Platonic, numit Sweet Little 6STRING, a fost realizat alaturi de alte nume care ar trebui sa sune mega – cunoscut in urechile oricarui meloman. Ei sunt Adrian Ciuplea (bass), Razvan „Lapi“ Lupu (tobe) si Berti Barbera (percutie), nume care n-au nevoie de nicio prezentare. Imbucurator, discul cuprinde 12 piese instrumentale compozitii proprii Nicu Patoi (cu o singura exceptie, in piesa Army Of Ants fiind folosite doua teme sonore din Eddie Harris si The Metters), ceea ce inseamna aproape 70 de minutele de muzica cantata din suflet. Am subliniat “imbucurator” fiindca in epoca asta a trupelor de cover-uri care au asaltata literalmente piata e misto sa constati ca unii oameni chiar pun suflet in ceea ce fac. Ramanand la statistici, discul asta vine la patru ani dupa ce Nicu si Berti au scos un disc de cover-uri (String a Song) si la 14 ani dupa Saved by the Holy Love cu trupa Platonic d-atunci, in care activa printre altele si percutionistul Ati.

Referitor la piese, prea multe cuvinte care sa va faca sa apreciati acest gen muzical nu-si au rostul. Cei patru muzicieni exploreaza portiuni din rock si blues, iar daca ar fi aleg doua momente preferate acestea ar fi Legacy si mai sus amintita Army of Ants. Una din multumirile incluse in booklet-ul acestui produs merge catre A & A Records, pentru „curajul de a gandi outside the box“. La care subsscriu, caci in piata muzicala romaneasca a anului 2011 e destul de greu sa mai dai peste un material realizat in asemenea conditii deosebite. Si nu ma refer numai la booklet, aici. Pe scurt, daca ati simtit vreodata fiorul placut care te curpinde atunci cand tii o pana de chitara in mana sau pur si simplu apreciezi sound-ul clasic al acestui instrument, da o fuga pana in libraria Carturesti (de exemplu) pentru a pleca de acolo cu un cadou misto: Sweet Little 6STRING. Fiindca se stie deja ca noi timisorenii avem acea falosenie de Banat, n-am cum sa inchei fara a mentiona ca la capitolul multumiri, este mentionat si chitaristul timisorean Mircea Bunea. Pe care il asteptam sa ne surprinda si el cu un disc demultisor…..

Sepalcure - Sepalcure

2011-11-28T12:20:00.000+02:00

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana.

Pe parcursul auditiei celor zece piese care alcatuiesc acest material de debut de mai multe ori am fost tentat sa trag anumite paralele cu muzica semnata Burial, care cu Untrue a fost primul album „dubstep“ ascultat cap – coada si mai apoi pe repeat de subsemnatul. Asa cum discul la care fac referire a schimbat perceptii si preconceptii acum patru ani si discul Sepalcure se poate mandri cu acest rol. Se stie, dubsteptul a crescut intr-o zi cat altii intr-un an, astfel incat azi stilul cu pricina si-a iesit din matca completamente. Criticii muzicali au inventat deja notiuni ca „post – dubstep“ „bass music“ „footwork“ sau alte asemenea nascociri. Adevarul e ca Sepalcure e o combinatie intre toate eventualele particule menite de a caracteriza muzica electronica a zilelor noastre. Muzica asta te indeamna in unele locuri la nostalgie si visare (ca de exemplu in piesa de inceput, Me) iar in altele reuseste sa te faca sa dansezi de nebun prin casa. Sample-urile vocale care amintesc intr-o anumita masura de Burial sau The Field sunt transpuse pe niste beat-uri pur si simplu criminale. Intregul spectru sonor este extrem de bine balansat, iar mastering-ul este dincolo de orice cuvinte de lauda. Bagati o ureche in single-ul Pencil Pimp, daca nu ma credeti si fiti atenti spre finalul melodiei, care are parte de un fade out de neuitat, care te rascoleste. Una din cele mai interesante compozitii de aici este The One, care dealtfel este si singurul moment dancefloor friendly al discului. E un soi de Real 2 Real si I like to moove it, desigur adaptat la vremurile moderne, iar pentru cei care au avut prilejul de a asculta albumul Rooms al lui Machinedrum, se prea poate sa existe unele asemanari cu structurile sonore ale acestuia. Eternally Yrs combina intr-un mare fel sound-ul house cu ritmuri de 2step si IDM iar Yuh Nuh See este un alt punct al acestei excursii care te face sa stai cu urechea lipita de difuzor prin diversele variatii si synth-uri care se amesteca laolalta si creeaza un tablou mirific. Breezin are acel bass „woah woah woah“ de dubstep dar reuseste sa navigheze prin ape tulburatoare, iar Carrot Man e atat de Radiohead-ish in masurile de inceput incat te cucereste din prima.

Discul asta are de toate. Un iz de 2-step, grime, jungle, footwork, ambient, rave, house, drum and bass, dubstep s.a.m.d. Dincolo de toate, ca si la Picasso tehnicile pentru a sublinia acest act artistic sunt de neegalat. Sepalcure va intra cu siguranta in clasamentele de sfarsit de an printre cele mai meseriase albume discografice din 2011.

High Places - Original Colours

2011-11-24T16:59:00.000+02:00

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu chillwave si nici techno, si cu atat mai putin dubstep sau minimal – techno. Sau poate putin din toate acestea. Si cu un pic de topping de The Knife pe deasupra. Dar cui ii mai pasa de etichete in ziua de azi? Principalul e ca ciorba asta e cat se poate de imprevizibila si reuseste sa-ti atraga si sa-ti capteze atentia. Nu poti decat sa te bucuri ca sintetizatoarele au devenit atat-la-indemana pentru oricine chiar si pentru cei care au ascultat la vremea lor Can sau Weather Report, de exemplu. Nu stiu care sunt influentele celor doi membri ai acestui proiect din Los Angeles, dar ceea ce ma bucura este ca ele sunt cat se poate de sanatoase.

Spatiile sonore sunt ocupate de sunete nedefinite peste care sunt aruncate niste ritmuri mega – nervoase, care construiesc un peisaj necunoscut, dar plin de magie. Muzica celor de la High Places nu lasa neaparat loc unor comparatii hazardate cu alte materiale „de gen”, si are un grad de complexitate si originalitate de speriat. Nu e deloc o calatorie facila, dar daca ti-ai legat centura de siguranta, fii pregatit sa descoperi un „ride” misto din cale afara.

Si pentru ca nu e tocmai the usual cup of tea, haideti sa incepem cu sfarsitul. E destul de ciudat ca single-ul cu care promovezi un disc sa fie taman ultima piesa a acestuia (in ordinea track-urilor), dar in acest caz Altos Lugares a fost o alegere cat se poate de inspirata. Piesa insumeaza in ea tensiunea care se degaja din piesele care o preced pe disc si are un minimalism psihedelic crunt, dar care ii confera un sarm aparte. Pe cand asculti piesa Banksia exista mari probabilitati ca in background sa ti se para ca te lupti cu niste clisee initiate de ambientalii de la The Orb, iar la Ahead Stop in fata ochilor ti se deschide privelistea unui desert, plin de sunete care mai de care mai ciudate. Dry Lake in schimb pulseaza prin fiecare por un ritm repetitiv care datorita repetitiei scalda piesa intr-un ritual voodoo, iar pe Morning Ritual ai sanse sa recunosti acel bass specific dubstep-ului, dar asezat in niste structuri mega – destepte. Sonora si Sophie sunt alte doua momente de remarcat ale discului americanilor, pe care la urma urmei te vezi nevoit sa-l etichetezi „pop-ul secolului 21”.

Rihanna - Talk that talk

2011-11-24T13:59:00.000+02:00

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si stuff like this au facut-o o reala vedeta. Iar piesa ei Umbrella a devenit un adevarat song for the masses, fiind cantata printre altele chiar si de Manic Street Preachers in concertul lor sustinut la Bucuresti. Stiu, are “cota” Rihanna asta, a aparut chiar si pe ultimul Coldplay, dar pentru subsemnatul ramane undeva in zona pop – trash.

Una din piesele incluse pe acest Talk that talk poarta inspiratul nume de Cockiness iar pentru vorbitorii de limba engleza textul acesteia - Suck my cockiness/Lick my persuasion/Eat my poisonAnd swallow your pride down – ar trebui sa fie o invatatura de minte. Si noi care credeam ca Laura Andresan a luat-o razna atunci cand s-a apucat sa cante...Trec peste faptul ca toate cele 11 piese au un mesaj profund: tipa asta vrea sa si-o traga cu orice pret....E clar lucrul asta si daca arunci o singura privire pe coperta discului. Nu-s ipocrit, stiu ca „sex and drugs and rock n roll“ e trendy de cand lumea, dar atunci cand muzica are pretentia de a fi o arta, pe langa mesaj ar trebui sa contina si linii melodice interesante. Pe cand aici, la acest capitol e o gaura neagra imensa. Unicul moment care iese din sirul asta de melodii inspide si incolore e We found love, doar pentru ca e realizat de omul care ne-a blagoslovit cu al lui Acceptable in the 80s, Calvin Harris. In rest, lucrurile-s cat se poate de previzibile si plate. Nu neaparat in sensul rau al cuvantului, am auzit tampenii pop mult mai rele, dar muzica asta e la mii de kilometri distanta de a fi inovatoare. Sunt cat se poate de bistos ca solista care a cucerit lumea si prin desteapta piesa cu “ram pam pam” in refren va scoate vreo 4 – 5 single-uri de No1 din aceasta colectie. Si isi va rotunji conturile bancare pe seama muzicii asteia de duzina. Dar stiti ce, who cares?

Balanescu Quartet - This is the Balanescu Quartet

2011-11-23T21:34:00.000+02:00

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa?

Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare cetatean care simte nevoia de a afla cate ceva despre domnul acesta care scoate discuri la prestigioasa casa de discuri Mute Records. Am sa ocolesc pana si tonele de cuvinte de lauda si aprecieri pe care Balanescu Quartet le-a primit de-a lungul timpului si nici n-am sa obosesc vigilenta cititorului prin mentionarea fie si pe scurt a numelor gigantice din lumea muzicii cu care oamenii acestia au colaborat sau cantat de-a lungul timpului. Dar nu am cum sa trec peste o stare de bine pe care ti-o emana auditia acestui disc. Nu stiu cu ce sa incep, poate cel mai adecvat ar fi sa va destainui ca acest This is The Balanescu Quartet cuprinde 12 track-uri alese pe spranceana din bogata discografie a cvartetului. Sau mai exact, din patru albume emblematice, caci avem aici piese grupate pe “ciorchini de cate trei”.

Excursia sonora debuteaza cu prima piesa extrasa din discul Maria T (Maria Tanase), care poarta numele de Aria, album care mai apoi mai apare inca de doua ori in „spotlight“ prin piesele The Young Conscript And The Moon si Wine's So Good, la aceasta din urma versurile „Bun ii vinul si gustos/Cind il bei cu om frumos/Dar de-l bei cu om urat/Se opreste vinu-n gat“ fiind pur si simplu....unforgetabble. Alt ciorchine „de trei piese” vine din albumul Possesed, unde muzica celor de la Kraftwerk a capatat nuante mirifice prin filtrul Balanescu, melodia The Model fiind fara indoiala cea mai reusita din toate punctele de vedere. Alte trei piese sunt extrase din legendara coloana sonora a filmului Angels and Insects, inregistrat la Abbey Road, iar ecuatia e completata cu alte trei compozitii care s-au regasit pe discul Luminitza. Pe scurt, e muzica pentru urechi spalate si oameni deschisi la minte. Chiar daca n-ai auzit niciodata de Phillip Glass sau Michael Nyman, chestia asta are toate sansele sa-ti pice cu tronc. Balanescu Quartet n-are contraindicatii si fiti siguri ca dupa aceasta auditie nu vor aparea manifestari neplacute.

Alexandru Andries - Incorekt

2011-11-23T15:00:00.002+02:00

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“. N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbelievable. Package-ul noului album e incorect de misto, dar are o mica hiba: nu cuprinde acel booklet care ofera fanilor textele pieselor. Trecand peste asta, prezentarea grafica merita musai aplauze prelungite iar privirea pe care ne-o trage Andries de pe coperta e absolut dementiala. Vorba amicului meu, „cu coperta asta, ar fi putut foarte bine sa scoata un album de gangsta rap si ar fi fost 100% credibil“. Parol, mon cher.

In cazul in care ai intrat in posesia albumului si pe coperta citesti Alexnadru Andries, fii linistit: n-ai dat peste o eroare tipografica, e intentionat scris asa. Fiindca albumul e Incorekt. Si e editie limitata de colectie, intr-un tiraj unic de 1000 de exemplare. Si contine doua CD-uri, primul colorat cu cele 20 de piese care alcatuiesc Incorekt, iar al doilea e un bonus, care contine o inregistrare unplugged de la concertul de Mos Nicolae din Bucuresti de anul trecut. La capitolul instrumentatie, nu prea sunt multe de zis. Poate doar ca alaturi de „usual suspects” apar si doi muzicieni din trupa Byron. Sound-ul e oldschool dar cat se poate de corect interpretat si masterizat, dar adevaratul sarm care face ca Incorekt sa fie meserias consta in texte. E greu sa mai gasesti pe cineva in tarisoara asta care sa cante „Mi-ajunge sa stiu ca existi/Si orice distanta e buna/Te cred cand imi spui c-ai visat/ Cum ne plimbam pe Luna/ Si ne miscam ca intr-un vas tulburator/Imi place sa aud cum repsiri/ Cand visul il pui in cuvinte/ Cu Cata grija ascunzi silaba care minte /(Infractor).

Piesa numita Fara mila are un debut care iti aminteste de coloana sonora a oricarui serial late – night – crime mystery, iar Blues tardiv cuprinde in cele 90 de secunde ale sale exact ceea ce trebuie. Una din surprizele mari ale discului este un cover dupa James Taylor, chitaristul american care se poate lauda cu cinci premii Grammy, varianta lui Andries la hitul lui Everybody has the blues purtand numele de Clasic. Care are parte si ea de un text tipic domnului care nici acum nu are in posesie vreun telefon: „Sunt sigur ca pot paria/ Acum chiar esti convins ca numai tu te chinuiesti asa / Cateodata te foiesti in pat / Din cand in cand nasu e infundat / Toata lumea are zile greu de suportat“. Alta mostra de maiestrie razbate din plin din piesa dedicata persoanelor cu kilograme in plus: „Grasii sunt simpatici/Grasii sunt desptepti/Grasii sunt pe faza/N-ai cum sa-i prosteti/N-o sa-i gasesti in reviste de moda/Dar asta nu este un handicap/Daca vezi sa-i vezi/Hai la cofetarie/Acolo isi fac de cap“. Exista aici si una bucatica de tango (Ti-am cumparat flori) iar Invitatul special al discului este Nicu Alifantis, care insa nu-si facae aparitia decat in cele 77 de secunde ale piesei Reluare. Prea putin, in umila-mi opinie. La fel de putine mi se par si minutele incluse pe cel de-al doilea disc, care contine 19 minute condensate in 9 piese. Nimic de zis, memorabile, dar parca se putea oleaca mai mult....

In incheiere ar mai fi de amintit ca Incorekt este un album dedicat clarinetistului Alin Constantiu, care a trecut in nefiinta in luna martie a acestui an. Si ca, daca ati fost vreodata fani Andries e musai sa intrati in posesia acestui material.

Albumul a aparut la casa de discuri A&A Records.

Kate Wax - Dust Collision

2011-11-22T10:52:00.000+02:00

Sa tot fie trei ani de cand tembelizoarele din intreaga lume ne bagau in cap ideea ca o masinarie controversata ar putea sa ne distruga rasa umana. Nu, nu era vorba de niste extraterestri tinuti in secret in nu stiu care laborator NASA ci LHC. Large Hadron Collider, cel mai nu stiu cum accelerator de particule din lume, situat undeva langa Geneva. Ei bine, subiectul revine in actualitate. Dar in alta forma, caci de data aceasta avem de-a face cu un disc care e oarecum inspirat din aceasta poveste. Habar n-am daca asistam la o premiera in acest sens (eu n-am mai dat peste asa o sursa de inspiratie) dar ceea ce este cat se poate de sigur e faptul ca discul asta e al naibii de interesant si neobisnuit. Bunicul solistei care se ascunde sub pseudonimul Kate Wax chiar a lucrat ca si savant in cadrul proiectului asta din care noi nefizicienii nu intelegem nici o iota, dar probabil ca acest fapt e insignifiant, caci am eu impresia ca toata inventia asta cu LHC e doar o chestie de marketing. Mi-e greu sa cred ca experiementul care a recreeat pentru prima data in istorie energiile existente la nasterea Universului are vreo relevanta in ecuatia asta sonora, dar trebuie sa recunosc ca e o gaselnita izbutita. Pe numele ei adevarat Aisha Devi Enz, tipa care a creeat acest Big Bang sonor are radacini in Tibet dar s-a nascut in Elvetia si a debutat acum sase ani cu un album care purta numele de Reflections of the dark heat. Coliziune particulelor de praf, noul ei disc carevasazica a aparut la respectatul label Border Cumunnity, opera cunoscutului James Holden si cuprinde 12 piese care mai de care mai ciudate. Conform press release-ului aferent piesele ne ghideaza printre „varfurile si vaile experientelor umane“, dar ascultati la mine: Dust Collisions este o bestie dragalasa care promite mult. Alaturi de vocea extrasa parca din filmele lui Hitchcock a solistei, avem o sumedenie de arpegii realizate cu ajutorul sintetizatoarelor si un bass a la EBM, din cand in cand printre picaturi isi fac aparitia si unele elemente sonore care nu au cum sa nu-ti aminteasca de muzica denumita generic techno.
I Knit You porneste aceasta excursie printr-un synth care creste progresiv foarte apropiat de Lindtsrom si cu un aer vocal a la Bjork, dupa care Dancing on Your Scalp reuseste sa imbine la fix elemente ale muzicii de dans cu cele ale muzicii de ascultat „la casti” in dormitor. Archetype musteste de influente dark dar nu duce lipsa de acel beat care e omniprezent in creatiile menite a-ti misca picioarele, iar Maze Rider (Live From the Cave) e una din cele mai intunecate piese din acest Dust Collisions. For a shadow continua seria experimentelor care te lasa pur si simplu masca, iar piesa care da titlul albumului se invarte in jurul unui refren demential care suna ceva de genul „we are dust, we are lovers”. Momentele de regerinta sunt Holy Beast si Echoes and the light, aceasta din urma croita pe calapodul soundului nordic in care activeaza si Todd Terje de exemplu. Avand in vedere ca adeseori poezia dark este sustinuta prin instrumentatii asijderea unele piese de aici imi aduc aminte de Sleeper in Metropolis-ul cantat de Anne Clark in anii 80. Din loc in loc – cum ar fi in Green Machine – de exemplu feeling-ul emanat de aceasta combinatie ciudata iti poate creea eventuale asemanari cu Portishead. Finalul Les Djinns este conform asteptarilor si insumeaza toate nebuniile prezente in cele 11 track-uri anterioare.

Pe scurt, daca vibrati la tot ceea ce inseamna inovatie muzicala, nu care cumva sa ratati acest album. In caz contrar, ramaneti la Welcome to Saint Tropez-ul cu care v-ati obisnuit urechile....

Laura Pausini - Inedito

2011-11-21T21:55:00.000+02:00

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu toate acestea, ma simt nevoit sa recunosc ca unele lucruri simple si spuse pe sleau, fara brizbrizuri, reusesc sa te unga la suflet in anumite momente. Iar Laura Pausini merita etichetata in acel grup select al solistelor care merg constant si previzibil, dar care pur si simplu fac bine ceea ce fac.

Pentru amatorii de statistici e bine de stiut ca acesta este albumul cu numarul 11 din discografia italiencei si are parte de trei versiuni: una pentru piata italiana, una pentru cea spaniola si una care poarta titlul de deluxe version. Prima piesa – care a fost aleasa si ca single de promovare – Benvenuto reuseste sa sublinieze cat se poate de exact motivele pentru care muzica solistei este atat de sarmanta. Cu o simplitate debordanta si un mesaj pozitiv direct, piesa inspira un feeling recomfortant, care se mentine la fel si-n Non ha mai smesso, care cu al ei pian si flaut se recomanda a fi o balada macinata de sentimente de dragoste. Unul din momentele previzibile ale discului apare tocmai in melodia care poarta numele de Lucrurile la care nu ma astept (Le cose che non mi aspetto), care insa este urmata de un duet realizat cu Ivano Fossati (Troppo tempo), un cantec cu clasa si o colaborare interesanta care scoate la iveala chiar si niste chitari meseriase. Adevaratele inflexiuni rock vin insa in Ognuno ha la sua matita si Inedito, aceasta din urma fiind fara indoiala unul din cele mai izbutite momente ale discului. Nu doar pentru ca e cantata alaturi de o alta mare doamna a muzicii italiene, Gianna Nannini, ci pentru ca efectiv simti ca cele doua voci se completeaza intr-un mod fericit, iar rezultatul este efectiv spectaculos. O alta colaborare interesanta din acest disc este aceea cu Silvia Pausini (sora solistei) in Nel primo sguardo iar demna de remarcat este si Celeste, o balada induiesatoare despre frumusetea de a avea un copil. Varianta deluxe a versiunii italiene a discului se incheie cu o piesa cantata surprinzator sau nu in limba franceza (care e de fapt Nel primo sguardo in traducere in limba lui Voltaire...)

Una peste alta, daca nu v-au placut defel baladele siropoase ale Laurei Pausini nici in trecut, e clar ca lumina zilei ca acest disc nu isi va gasi locul in colectia personala. Iar daca ati gustat frumoasa voce a solistei fara a va gandi prez mult la zaharina cuprinsa in anumite texte, veti face tot posibilul pentru a asculta pe repat acest material. E pop italian, curat, absolut neinedit, dar cu mult bun gust.

Aestethic Perfection - All beauty destroyed

2011-11-20T22:27:00.000+02:00

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semnat Aestethic Perfection, care vine la doi ani dupa precedentul Violent Emotions si contine 12 piese in varianta sa normala, la care se adauga inca sase remixuri in varianta deluxe.

Inca de la primele secunde ale piesei de deschidere - A nice place to visit- ascultatorul e intampinat cu niste vocalize teribile executate de acest Daniel, care pe alocuri depasesc limita de suportabilitate. In piesele in care nu face abuz de aceasta “tehnica” (Hit the streets sau One and only) lucrurile-s acceptabile iar urechea e bombardata cu acorduri a la Depeche Mode peste care a fost turnat industrial cu nemiluita. Cel mai reusit moment al acestui disc este single-ul Inhuman, care te cucereste din prima printr-o energie notabila si armonii cat se poate de inspirate. In cazul in care dai importanta textelor, discul asta are o mare hiba, nu prea contine nimic notabil, in afara de “I hope you die motherfucker” sau „I know, That you want me/I know,
That you love me/And I hope, When you touch me/ That you know you touch damnation“. Din pacate albumul in sine e foarte previzibil si plin de clisee. Dar contine una bucata de melodie care e total madness in cel mai reusit sens al cuvantului: Inhuman.

Gotye - Making mirrors

2011-11-17T19:58:00.000+02:00

Dragilor, trebuie sa recunosc ca pana nu demult n-am auzit in viata mea de tipul asta care-si zice Gotye. Si asta in primul rand pentru ca n-am calcat niciodata pe taramul Australiei, acolo unde muzicianul acesta nascut in 1980 in Belgia si care la varsta de doi ani s-a stabilit in tara care ocupa locul sase ca marime in lume si totodata e cel mai mic continent, este deja o adevarata stea. Primul sau album a vazut lumina zilei in 2003 sub numele de Boardface, iar inaintea acestui disc artistul a mai recidivat cu Like drawing blood, in 2006. Daca tot am facut cunostinta cu Wouter "Wally" De Backer (numele adevarat al lui Gotye) cred ca a venit momentul sa aflam si ca artwork-ul acestui disc reprezinta un tablou realizat de tatal cantaretului. Un vechi proverb chinezesc spune ca oglinda reflecta toate lucrurile fara sa pateze, iar concluzia asta se potriveste ca o manusa in acest caz. Making mirrors reflecta o imagine deja – vu fara pete, feelingul pe care il ai cand asculti piesele astea ducandu-te spre zona unui Peter Gabriel in adevarata sa splendoare. Desi vremurile actuale nu sunt chiar propice pretentioaselor constructii etalate de creatorul Sledgehammer-ului, australianul acesta se arunca cu capu-nainte intr-o zona periculoasa din perspectiva negotului. Un alt motiv pentru care albumul acesta este unul neobisnuit si iese din canoane este acela ca absolut toate sunetele care-si fac aparitia in cele 12 piese au fost realizate/interpretate pe cont propriu de catre talentatul Gotye.

Prima piesa a albumului ofera pret de 60 de secunde o introducere destul de bizara in lumea lui Gotye, melodia cu pricina osciland undeva la mijlocul dintre psyhadelic si ambiental, dar lucrurile se schimba radical in Easy Way Outunde atmosfera se transforma in pop, iar mai apoi la urmatoarea oprire sonora numita Eyes Wide Open ascultataorul e bombardat cu un soi de pop de anii 80 care aminteste deopotriva de The Police si de Kate Bush in instrumentatie. Si uite asa am ajuns incet – incet si la unul din cele mai puternice momente ale acestei excursii care poarta numele de Somebody that I used to know, o piesa mult prea frumoasa pentru a fi carcaterizata prin descrieri mai mult sau mai putin subiective. E pur si simplu ceva care-ti taie rasuflarea si demonstreaza ca izvorul creativ al acestui individ este mega – colorat si izbutit. Din fericire, lucrurile continua in aceeasi nota de originalitate si la piesa cu numarul cinci, Smoke and mirrors, un interesant amalgam de jazz – funk si pop, iar pentru I feel better ascultatorul trebuie sa fie pregatit sa se afunde putintel si in zona etichetata soul clasic. Variatiile de tempo si stil sunt cat se poate de interesante caci In your light cocheteaza din nou cu zona pop a anilor 80, dar State of the art schimba macazul catre un reggae futuristic. Punctul final al acestei excursii sonore in lumea lui Gotye nu este teribil de reusit caci piesa Bronte reuseste sa plictiseasca. Cu toate acestea, odata ce ai terminat de ascultat cele 42 de minute cat insumeaza creatiile acestea, realizezi ca tocmai ai descoperit o comoara. Intr-o lume normala, eticheta cea mai la-ndemana pentru acest Gotye ar fi fara ezitare pop. In lumea noastra esti tentat sa descrii chestia asta drept indie – pop, dar dincolo de categorisiri, omul acesta chiar reuseste sa mearga pe un drum interesant si sa „execute” unul din cele mai neobisnuite discuri ale anului 2011.

Marracash - King del rap

2011-11-17T13:38:00.000+02:00

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am priceput din mesajul omului, dar ceea ce e cu adevarat important aici e muzica luata in ansamblul ei. Ok, in piesa care da titlul albumului oricine poate pricepe ce inseamna „Sono il rapper dell anno e il figlio di puttana del secolo/Dubito del tuo merito“, dar piesa emana un vag aer de Jovanotti iar muzicuta ce se aude in negativ este pur si simplu ucigatoare. Ritmul alert si vivace se pastreaza si pe urmatoarea piesa, Didino, care e colorata cu un flow cat se poate de corect, iar una din surprize apare la track-ul cu numarul trei numit Semtex. Nu fiindca e cantata alaturi de un alt italian pe care-l cheama Atilla (!), ci fiindca din loc in loc piesa are conotatii reggae si chiar dubstep. Si nu e nici o greseala, fiindca pe parcursul albumului urechea avizata poate descoperi alte incursiuni in dubstep, mai ales pe „In Faccia“ sau finalul „Marragedon“. Nu toate piesele au negative izbutite, unele fiind construite mai mult pe mesaj (Rapper/Criminale), dar din loc in loc mai apar adevarate mostre de inspiratie. Cum ar fi Giusto un giro, o piesa care-ti intra sub piele chiar si daca n-ai reusit sa prinzi sensul niciunui cuvant din ea. Suma summarum: King del Rap are un sound modern si aerisit si e clar peste ceea ce se produce in zilele noastre in borcanul numit hip – hop comercial. Poate fiindca vine din Italia, rap-ul asta are o savoare aparte, la fel ca si cel francez, deci e numa bun de ascultat.

Emika - Emika

2011-11-16T18:52:00.000+02:00

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat daca printre picaturi (citeste „cele 12 piese“!) reies la suprafata influente a la Massive Attack si chiar si putintel minimal – techno made in Germany. Dincolo de asta, mi se intampla destul de rar sa dau peste un artist care sa il categorisesc fifty – fifty: o jumatate mainstream, cealaltă experimentala. Iar pentru o auditie cat se poate de reala, va recomand calduros sa nu ascultati discul asta la boxe, scoateti castile de la naftalina, caci veti avea parte de niste efecte sonore dementiale….

„Atacul“ sonor incepe cu incredibil de ciudata piesa botezata „3 hours“ care este imbibata cu un bass strasnic si o voce care iti aminteste mai degraba de gothic – ul imbratisat de Zola Jesus, iar in momentul cand excursia ajunge la capitolul numit Professional Loving, e clar pentru toata lumea de unde vine farmecul atat de misterios semnat Emika: ai de-a face cu un soi de soundtrack a la Twin Peaks peste care este turnat in cantitati industriale efecte specifice mult – blamatului dubstep. Un alt moment realmente de retinut este Count backwards, melodia avand darul de a te apropia si mai mult de povestile sonore minunate ce yac ferecate undeva in interiorul solistei. Double edge incepe de parca ar fi fost compusa special pentru coloana sonora a vreunui film cu spioni made in UK, iar The Long Goodbye e un alt moment in care solista reuseste sa iti capteze atentia suta la suta printr-un bass demential si un soi de balada a la Portishead care iti patrunde in adancul creierului inca de la prima auditie. Single-ul de debut Drop the other e la fel de misto si azi ca si la aparitia lui. A devenit deja o regula de bun – simt ca oricare album care inglobeaza in el mai multe stiluri care in combinatie devin ciudate sa se incheie cu o cireasa pe tort. E cazul si aici, caci pianul minimalist din Credit Theme pur si simplu te rascoleste.

„Indulcirea“ dubstep-ului ce razbate din aceste creatii e mirifica pe alocuri si face ca acest disc sa fie bine primit si de catre cei carora termenul care defineste stilul muyical al anului 2011 nu le este deosebit de simpatic. Lipsesc cu desavarsire „drujbele“ iar pentru o auditie propice recomand cu caldura o pereche de casti meseriase. Si reascultari succesive, of course.

Modeselektor - Monkeytown

2011-11-15T16:44:00.000+02:00

Dupa mintea mea, una din marile probleme ale albumelor editate de artistii care fac parte intr-un fel sau altul din zona numita impropriu „muzica electronica“ din zilele noastre este aceea ca in mare parte creatiile lor sunt la fel de previzibile ca si activitatea politicienilor inglobati in spatiul geografic in care ne ducem traiul de zi cu zi. Etichetele de “stanga”, “dreapta”, „ecologisti“, „neo – liberali“ au conotatii de „dubstep”, „chillwave“ sau „downtempo“, dar tabloul este in genere acelasi: lumea are nevoie sa te identifice cu ceva cunoscut pentru a sti de unde sa te ia. Exista si reveresul medaliei: o sumedenie de oameni care activeaza in PR si marketing arunca cu nemiluita in comunicatele lor de presa abureli de genul „eclectic“, „crossover“ si alte minunatii din acest borcan, astfel incat bietul public e eminamente buimac.
Gernot Bronsert si Sebastian Szary sunt doi berlinezi care sub umbrela de Modeselektor au reusit dintotdeauna sa fie imprevizibili pe plan sonor, iar constatarea asta ti se intipareste involuntar in cap si dupa ce asculti cele 11 track-uri care alcatuiesc noul lor album Monkeytown.

Desi materialul are parte de cativa invitati speciali, printre care se numara si „vedeta“ muzicii underground (monsieur Thom Yorke), din fericire nu acesta este motivul principal pentru care Monkeytown suna memorabil. Adevaratul carlig cu care cei de la Modeselektor isi cuceresc publicul trebuie cautat mai in profunzime, mai exact in bunele maniere cu care berlinezii isi construiesc cu migala creatiile sonore. Sunt tentat sa cred ca “lipiciul” principal izvoreste din deschiderea lor catre diverse zone muzicale. Discul incepe intr-o nota cat se poate de techno care e emanata de piesa Blue Clouds, dar odata cu track-ul urmator, Pretentious Friends, lucrurile iau o intorsatura cat se poate de neasteptata, sound-ul acesteia fiind unul apropiat celui practicat odinioara de Chemical Brothers, de exemplu, cu o puternica aroma de hip – hop, care reuseste sa ofere o perspectiva completamente diferita asupra intregului ansamblu. Paleta diversa a acestui material discografic devine mai mult decat evidenta si in momentul in care Thom Yorke din Radiohead isi face aparitia in Shipwreck, iar Evil Twin cu ale ei 4/4 iti ramane instantaneu in memorie si se recomanda a fi unul din punctele strong ale acestui material. German Clap nu poate fi inclusa in partea cu lucrurile bune din acest album fiind la un moment dat prea repetitiva pentru a-ti crea vreo impresie pozitiva, dar imediat dupa aceea urechea e mangaiata de o constructie solida, in care isi aduce aportul si solista nascuta in Romania care e cunoscuta sub numele de Miss Platnum si care presara stropi de R & B discului. Dupa principiul “una calda, una rece”, in excursia sonora a berlinezilor urmeaza un track usor de uitat, Girlwalker, care este mai apoi continuat cu o piesa usor melodramatica dar care are acel “vino-ncoa” care separa piesele reusite de celelalte si care ii are ca “ajutoare” pe Siriusmo (la synth) si pe PVT. Poate cel mai interesanta piesa de pe Monkeytown este Humanized, care ajutata de prestatia celor de la Anti Pop Consortium si o linie de synth pur si simplu dementiala iese in evidenta de la o posta. Penultima oprire sonora a acestui disc ni-l aduce din nou in prim plan pe Thom Yorke care arunca cu doze serioase de psychadelic. Finalul e cat se poate de adecvat unui album atat de divers si totodata neastpetat, caci chitara lui Sascha Ring (Apparat) raspandeste un aer mega – misterios.

Multitudinea stilurilor incluse pe acest disc este una de speriat. Exista portiuni in care ai impresia ca oamenii astia se pricep de minune sa scoata standarde IDM in timp ce alte cantece aluneca spre latura conventionala a muzicii. Vocile diverse se intrepatrund la fix cu beat/urile imaginate de cei doi berlinezi si daca e sa folosesc un efemism, exista cate ceva pentru fiecare pe acest Monkeytown. Experientele sonore ale celor de la Modeselektor continua sa fie cat se poate de relevante iar sound-ul acesta umplut de ritm grasun e de aplaudat si ascultat pe repeat. Candideaza la albumul anului in materie de muzica electronica, cu siguranta!

Mirabela Dauer - In bratele tale

2011-11-15T14:07:00.000+02:00

Albumul Mirabelei Dauer incepe cu un sound care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de Those were the days, un hit cantat prin 1968 de catre Mary Hopkins. Titlul cu pricina este semnificativ dealtfel pentru feelingul pe care-l emana majoritatea pieselor incluse pe In bratele tale. E un „acelea au fost zilele“ care dincolo de opinii si pareri, e la locul lui. Doar nu v-ati fi asteptat ca Mirabela Dauer sa cante dubstep, doara. Din pacate, discul asta e stricat tocmai de catre omul care-si face aparitia pe postul de „sange proaspat” in aceasta combinatie, Raoul, care reuseste sa compromita total materialul. Unele portiuni din albumul asta sunt periculos de aproape de verdictul „orchestratii nefericite“ situate la jumatatea drumului intre „outdated” si „etno de toata jena“. Principiul asta care spune ca la o anumita varsta e cat se poate de benefic sa te asociezi cu forte proaspete este unul cat se poate de corect.
A facut-o recent nenea Tony Benett, care la cei 85 de ani ai sai a scos un album cu piese cantate alaturi de Lady Gaga, Norah Jones, Sheryl Crow, Mariah Carey sau regretata Amy Winehouse. Au facut-o si altii, chiar si Barbra Streisand, care la cei 69 de ani ai ei a scos un album de milioane anul acesta. Reteta este clasica si daca contine ingredientele potrivite, este una castigatoare. Doar ca, aici tanarul cantautor Raoul (Rares Borlea) - care a mai colaborat si pe ultimele albume semnate Mirabela Dauer – e la fel de neinspirat precum a fost si pe discul Pentru inima mea, despre care ati putut citi o recenzie aici.

Sa-ncep cu lucrurile bune: vocea celebrei soliste de muzica usoara romaneasca a ramas si acum la fel de misto. Drept urmare, atunci cand discul asta se invarte in zona slagarelor de pe vremuri, rezultatul este admirabil. Of course, pentru amatorii de parfumuri vechi si inconfundabile. Nu lipseste de aici Veniti Privighetoarea Canta (Noapte de mai). Suflet vinovat, este o alta piesa plina de farmec, care daca ar fi avut mai multi „verisori” pe disc, sigur ar fi inclinat balanta finala spre un alt verdict. E nevoie de iubire - dincolo de titlul ei usor neinspirat – si As da orice, sunt alte puncte in care albumul acesta este ascultabil. Si piesa numita Nostalgie se incadreaza in categoria descrisa mai sus, per ansamblu marea majoritate a pieselor „linistite“ fiind un adevarat unguent pentru sufltele romanticilor care au apreciat vreodata mirifica voce a Mirabelei Dauer. Marea problema o reprezinta insa piesele care incearca sa atace un aer mai modern, care dau impresia ca au fost scrise doar pentru a atrage un public ceva mai tanar.

Piesa Daca nu te vad o zi reprezinta apogeul acestor melodii care gem de un aer etno usor spre manele si-n care instrumentatia este specifica muzicantilor de pe la nunti si botezuri. Pentru tine are aceeasi aer rural cu un negativ mega – penibil facut parca de un copil care acum invata tainele keyboard-ului, iar Zece Vieti este un alt moment in care ai impresia ca ai fost teleportat la nunta unui verisor indepartat, unde te intrebi cat se poate de sincer ce cauti tu acolo. Pentru statisticieni discul asta contine 15 piese. Singurul motiv pentru care am hotarat sa acord o stea acestui disc este pentru ca Mirabela Dauer este o legenda a muzicii romanesti. Din pacate, asocierea asta de „la la la” cu Raoul nu-i aduce decat deservicii.

Lou Reed and Metallica - Lulu

2011-11-14T13:09:00.000+02:00

Mi-e greu sa inteleg aversitatea cu care a fost primita colaborarea sonora dintre Lou Reed si Metallica, doua nume care n-au nevoie de absolut nici o prezentare pentru orice meloman cu capu pe umeri de pe planeta asta. Cel mai prost album al anului? Hai sa fim seriosi. Bag mana-n foc ca stimabilii critici muzicali care au scos asa o ineptie n-au auzit in viata lor un album de muzica popcorn made in Romania, in 2011. Lasand gluma la o parte, motivul pentru care acest dublu – disc a fost primit cu raceala mai ales de catre fanii trupei conduse de James Hetfield este acela ca asteptarile care se creeaza in jurul artistilor din zilele noastre au tot mai stransa legatura cu ideea de constanta. Si daca rockerii nu aud riff-uri zgomotoase si “speed”, se cheama ca e de rau.
Involuntar, chiar si-n zone considerate indepartate de „pop mainstream“ oamenii se asteapta ca idolii lor sa mearga pe carari batatorite. Iar atunci cand muzicienii isi permit sa faca arta, asa – zisii fani stramba din nas. N-o fi acesta albumul anului, dar cu siguranta e un disc cel putin interesant (daca nu adorabil) fiindca iti pune mintea la contributie, nu e deloc „just another record“, pe care-l asculti si gata…

Povestea se invarte in jurul unui personaj creat de Frank Wedekind, Lulu fiind o femeie saraca ce cocheteaza cu ideea de „la dolce vita”, statut la care ajunge prin sex, dar care moare intr-o saracie crunta. Muzical, toata chestia e un soi de spoken word affair, in care Lou Reed rosteste niste „ziceri de bine” pe acorduri create Metallica si probabil ca aici e „buba” pentru care discul asta schioapata in viziunea unora. Si asta fiindca tempo-ul nu e cel cu care ne-a obisnuit James Hetfield: intreg discul e un soi de downtempo heavy metal. E un album de conceptie care trebuie luat ca atare, cu siguranta nu va genera piese de dat pe radiouri, dar are toate sansele sa capteze atentia adevaratilor melomani care stiu sa judece un material dincolo de aparente. E un soundtrack pentru o piesa de teatru, un material sonor care te scoate din cotidian si te introduce intr-o lume aparte. Fiindca e un album de conceptie, prea mare lucru despre piesele in sine nu are rost sa va spun. Poate doar ca cele 19 minute si jumatate cuprinse in melodia ce inchide materialul, Junior Dad, pot concura la capitolul „cea mai de avangarda chestie“ curpinsa in viziunea imaginata de Lou Reed si Metallica asupra acestei Lulu, care a avut parte dealtfel printre altele si de o ecranizare cinematografica de exceptie Pandora’s Box, in 1929. Nu e un disc pentru toata gloata, dar merita ascultat.

Scroobious Pip - Distraction Pieces

2011-11-11T10:58:00.001+02:00

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi, tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).
Sa tot fie cinci ani de cand in epicentrul muzicii mondiale a aparut o melodioara care suna ceva de genul „The Beatles…were just a band, Led Zepplin…just a band, The Beach Boys…just a band, The Sex Pistols…just a band“. Piesa cu pricina - „Thou shalt always Kill“ pentru conformitate - a pus pe harta un duo numit Dan Le Sac Vs. Scroobius Pip. Pentru acest nou material discografic, Dan le Sac a iesit din combinatie, dar poate e chiar mai bine, fiindca am ramas cu textele meseriase „nasite” de cel care-si spune Scroobious Pip (pseudonim luat dupa numele unui poem compus de scriitorul britanic Edward Lear), iar instrumentatia ne-electronica e inspirata pana la refuz.

Si totusi, motivul pentru care acest disc merita sa intre-n sufletul oricarui om deschis la minte este acela ca ni-l prezinta pe Mr. Pip ca pe un poet modern care surprinde la milimetru problemele societatii in care traim. Esti tentat sa etichetezi chestia asta drept hip – hop, dar on second thought stilul asta e destul de departe fata de ceea ce se intelege prin acest termen in zilele noastre. E mai degraba un soi de spoken – word etalat odinioara cu alte mijloace de Henry Rollins sau Gil Scott-Heron. La capitolul orchestratie nu e deloc de mirare ca albumul acesta suna „altfel”: are colaboratori din diverse zone si care nu-s pe buzele tuturor. Apar printre altii P.O.S. (rapper american cunoscut gratie piesei Music for shoplifting) si chiar si Renholder, acesta din urma mai cunoscut sub numele de Danny Lohner, care a cantat printre altii cu Nine Inch Nails, Killing Joke sau Skrew. Stiu, devin obsesiv, dar textele fac toti banii aici, caci cele noua piese incluse sunt tot atatea explozii de trairi si sentimente puse pe tava intr-un mod unic. Carevasazica, te gadala la ureche un deliciu sonor cum rar ti-e dat sa auzi...

Albumul incepe cu Introdiction, ale carei prime versuri ar trebui sa-ti deschida ochii si sa-ti pregateasca urechile pe mai departe: “I saw a dead fish on the pavement and thought what did you expect? There’s no water round here stupid, you should have stayed where it was wet.”. Eventuala traducere a subtilitatilor lingvistice cu care ataca acest muzician ar fi o sinucidere curata, iar daca inca nu v-ati prins, hai sa clarificam un lucru: daca engleza ta e de balta, nu prea are rost sa te lipsesti prea tare de Distraction Pieces. Acelasi start abunda in versuri cuceritoare, unele dintre ele adresandu-se direct potentialului ascultator: „I’ve seen the world; I’ve seen the good and the shitty bits/And all I’ve got to say is “god damn, y’all are fucking idiots.”/Some people heard my words and thought it meant they knew me/Truth is – I don’t exist; I’m just the soundtrack to your movie!“. Discul devine nepermis de zgomotos de la track-ul cu numarul doi si imbina minunat aerul punk rock cu hip – hop – ul. E cazul single-ului Let em come in care apar ca si invitati speciali P.O.S si Sage Francis, dar melodia asta cucereste si datorita instrumentatiei semnate Worgie. Incet – incet realizezi ca intentia artistului este aceea de a soca, iar acest fapt ii reuseste de minune. Cel mai tare exemplu in acest sens? Categoric, Death of a Journalist, o piesa care are mari sanse sa nu fie prea bine primita de jurnalistii copy – paste de generatie noua. Printre sfaturile pe care muzicianul le da acestora este un meserias "Don't skim intros, listen to each track through/And maybe run a spell check before you post a review“ iar constatarea cu "You know how we are, we believe it’s the truth / We just accept it as news instead of asking for proof," e cat se poate de adevarata si devastatoare. Raman tot la texte fiindca pur si simplu e greu sa nu amintesc perle ca „Silence can be golden but gold can sometimes suffocate/Like that girl in that James Bond film, too late to respirate/Tragedy can be plain to see with lights and sirens/But sometimes it ain't quite so clear, Domestic Silence. (Domestic Silence) sau “I’m sorry I wasn’t who you thought I was,
Fuck it– I’m sorry I wasn’t who I thought I was.
I said no matter what, I’d always be there, but that wasn’t honest,
Because I’m not.”(Broken Promise). S-ar mai fi multe, dar va las placerea de a primi asa cum se cuvine acest bombradament lingvistic de cea mai buna speta.

Scurt pe doi: e rap/rock/punk/ de cea mai buna calitate. Ceea ce ma sperie insa e relativul anonimat in care se zbate Scroobious Pip. Cu asa rime inteligente si un umor cat se poate de corect plus dume politice coerente, omul acesta ar trebui sa fie mega – vedeta. Din pacate, melodiile fabricate in zilele noastre nu au texte prea inteligente. Si nu au voie sa spuna adevaruri sau sa aibe de-a face cu chestiuni politice. Muzica de protest e de apanajul trecutului iar capodopere de genul Distraction Pieces nu sunt apreciate la adevarata lor valoare. Anyway, in cazul in care iti vei rupe 36 de minute din viata pentru a asculta asa cum se cuvine acest album exista mari sanse sa-mi dai dreptate: discul asta merita sa fie lejer inclus in topul celor mai cu mesaj albume din 2011.

Brazda lui Novac - Dizzy

2011-11-10T11:16:00.002+02:00

Aparent Brazda lui Novac n-are nici in clin nici in maneca cu Cosmin TRG. Da, ambii activeaza in felia denumita generic „muzica electronica“, au albume care nu gem de acel aer de „made in Romania“ si ar merita sa fie mult mai cunoscuti in randul acelora care se considera melomani. Alaturi de alti oameni considerati underground in interiorul granitelor Romaniei dar apreciati „afara”, personajele acestea reusesc sa puna tara noastra pe harta si ocolesc cu abilitate cretinatatile care ne sunt servite pe post de hrana spirituala de mass – media romaneasca. Eterna lamentare care decreteaza faptul ca in tara noastra „n-avem cultura muzicala“ e nitel depasita, iar o versiune updatata la zi a acestei axiome naste o intrebare mega – pertinenta: De ce e nevoie ca label-urile straine sa promoveze artisti romani?
Stiu, se practica si-n tari civilzate, dar consider ca ar fi momentul ca si ai nostri sa mai miste ceva-n front. Pe tema asta astept raspunsuri giga – pertinente la sectiunea comentarii….

Revenind la Brazda lui Novac, e de la sine inteles chiar si pentru un locuitor din Madagascar ca avem de-a face cu un pseudonim. Pentru cei cu buletin de Romania care au poposit prin Craiova nu doar cele cinci minute cat stationeaza trenul care duce timisorenii spre Bucuresti/Litoral exista posibilitatea de a recunoaste numele unui cartier din acest oras. Pe numele sau adevarat Victor Popescu, muzicianul care se ascunde dupa acest pseudonim a crescut cu mostre de Exploited si Sex Pistols si a terminat mai apoi Facultatea de Arhitectura din Bucuresti. Desi activeaza in bransa de prin 1997, primul sau album a aparut doar anul trecut. Chiar daca numele noului album poarta numele de Dizzy, va asigur ca nu veti fi deloc ametiti dupa calatoria aceasta sonora care insumeaza 14 opriri. Ci mai degraba fascinati, fiindca daca sunteti familiarizati cu termenul IDM veti simti un aer proaspat inca de la primul track sugubat botezat EDM. Suave arome de Yellow Magic Orchestra, Aphex Twin si The Orb razbat din plin in aceasta calatorie intergalactica care ajunge si-n taramul unei misteruioase pilule rosii (Red Pill) sau care prinde o viteza meseriasa in piesa numita Speed. Momentele de exuberanta si dinamism (Move) sunt completate cu cele care iti aduc aminte de proverbul „lunea nici iarba nu creste“ (Blue), astfel incat sentimentul pe care il ai dupa auditia atenta a acestui disc este unul complex. Nu e neaparat un album de ascultat la party, e mai degraba un material care poate rula lejer in background dar poate fi devorat si la casti, pentru ca fiecare constructie sonora are portiuni cu adevarat eclectice, in care surprizele reprezentate de folosirea unor efecte sonore interesante se tin lant. Pe Shift, urechea avizata poate recunoaste niste inflexiuni Kraftwerk, iar alaturi de cele 12 compozitii proprii, discul este intregit si cu doua remixuri: unul dupa piesa Streets semnata Subheim iar celalalt dupa piesa Sat a lui Brazda lui Novac, semnat Access to Araska.

Dincolo de toate, albumul Dizzy este unul care te scoate din cenusiul basescian si iti propune un tablou abstract, pictat cu multa migala. E un Univers sonor aparte care e caracterizat de o sumedenie de suisuri si coborasuri si care este fascinant nu doar pentru ca te teleporteaza intr-o lume paralela cat si pentru faptul ca ofera o alternativa viabila la sound-urile tampe cu care suntem inconjurati in spatiul romanesc muzical. Brazda lui Novac este un proiect care merita reverente, aplauze si multe like – uri si ar trebui sa-i motiveze pe cei care se lamenteaza cat e ziulica de lunga ca „n-are rost sa faci muzica faina in Romania, pentru cine?”....

Anoushka Shankar - Traveller

2011-11-09T18:43:00.000+02:00

Dincolo de toate prejudecatile care se manifesta din plin pe meleagurile noastre fata de muzica numita generic “gypsy“, aceasta are cateva coordonate extrem de interesante, iar albumul de fata demonstreaza cu varf si indesat aceasta afirmatie. Am sa fiu extrem de previzibil si am sa-mi incep aceasta mica recenzie cu o chestiune cat se poate de la ordinea zilei: Anouska este fiica celebrului Ravi Shankar, una din cele mai proeminente figuri ale muzicii indiene moderne. In plus canta la acel instrument care a fost popularizat in vest de catre The Beatles si mai apoi The Rolling Stones, care poarta numele de sitar. Probabil ca n-are absolut nici o relevanta, dar in virtutea relatiilor de familie Anouska este sora vitrega a nu mai putin celebrei Norah Jones.
Daca sunteti fani ai muzicii indiene mexista o mare probabilitate sa stiti ca Anoushka a oferit adesea niste reprezentatii memorabile alaturi de tatal ei dar si pe cont propriu, una din melodiile ei anterioare fiind realizate alaturi de Sting. De aceasta data, excursia sonora propusa de Anouska urmareste migratia tiganilor din Rajashtan pana-n Spania, practic intreg albumul fiind un soi de combinatie intre muzica indiana si flamenco – ul spaniol. Nu lipsesc defel sound-urile exotice si emotiile intense, una din cele mai frumoase piese ale acestui disc fiind instrumentala Boy meets girl. Dupa cum nu exista nicio padure fara uscaturi, nici aici nu e o armonie perfecta: printre cele 12 melodii care alcatuiesc aceasta excursie am identificat si una care n-ar fi meritat sa prinda “loc”, si aceasta e tocmai Inside Me, piesa de debut a discului. Din fericire, e o exceptie, caci materialul asta are o sumedenie de perle nestemate. Cum ar fi Kanya, o melodie dominata de vocea plina de har a solistei Sandra Carrasco sau maiestuoasa Ishq. Un alt moment care merita reverente maiestuoase este Casi Uno in care alaturi de chitara avem parte si de kanjira & ghatam (instrumente indiene) si de o voce absolut memorabila, Concha Buika. Evident din combinatie nu lipseste nici tabla (in piesa Bhairavi) iar pianul din Buleria con Ricardo da un iz cat se poate de misto piesei cu pricina. Pe scurt, daca nu ai niciun fior dupa ce asculti cele 12 piese, ar trebui sa iti faci o programare urgenta la medicul de familie. E un disc targetat pentru urechile destupate si nealterate fonic de junk-ul prezent din plin in mass – media. E magic, misterios si iti provoaca emotii. E de ascultat, pe repeat.

Directia 5 - Beautiful Jazz Duets

2011-11-08T19:16:00.000+02:00

Regii baladelor romanesti canta jazz? Huh, o surpriza mai mare ca asta ar fi ca luna viitoare Banica sa scoata un album dubstep. Combinatia de pop cu jazz propusa de baietii astia e curioasa. Daca nu de altceva, macar din prisma faptului ca targetul de public caruia I se adreseaza cu precadere Directia 5 nu gusta din principiu stilul numit jazz. Iar cei care sunt familiarizati cu jazz-ul nu se vor obosi niciodata sa aplece urechea la baladele siropoase si pline de melodramatism ale baietilor lui Marian Ionescu. Care au pornit misto de tot pe vremea Seductiei sau a Pantofilor de Lac, dar s-au adaptat „din mers“ la trendurile de pe piata si au ajuns sa ocupe un onorant loc de „the king of romanian ballads“ care le asigura niste banuti meseriasi in conturile personale.
In tarile civilizate e trendy ca diversi muzicieni sa schimbe stilurile. Fie pentru un album, fie pentru un single, nevermind. La fel de adevarat este insa si faptul ca publicul de acolo are o cultura muzicala sanatoasa. Dincolo de titlul sau putintel provocator, albumul asta nu e defel revolutionar. Fiindca nu e mai deloc jazz, chiar daca pe ici pe colo, urechile avizate pot da peste niste orchestratii tipice acestui stil. Dar maniera de interpretare a baietilor e radical opusa, iar invitatele speciale n-au nimic de-a face cu stilul care e introdus ca un carlig in titulatura albumului. Ati ghicit, nici urma de Maria Raducanu sau Luiza Zan. Ci doar o pleiada de artiste pop, de calibru, dar fara legatura cu jazz-ul. OK, discul asta ar putea fi numit lejer Beautiful Duets, dar atunci ar fi foarte apropiat de un alt album scos de baieti sub titlul de Duete, pe care au cantat cu Monica Anghel si Andra, doua dintre soliste care-si fac aparitia si aici. Evident cu alte “bucati”, Andra chiar cu aceeasi piesa de doua ori, una in varianta pop si cealalta in varianta light – pop.

Din pacate, orchestratiile simplificate adoptate pentru acest album au un pregnant iz de „back in time“, singura exceptie de la regula fiind „Atunci cand ei doi se iubesc“ (cu Monica Anghel) care debuteaza ca un soi de melodie inclusa pe vreo compilatie trendy de muzica lounge. Pa parcurs insa si melodia asta geme de aceleasi rezolvari instrumentale care se regasesc en – gros in toate cele 12 piese (sau 11 , daca e sa consideram ca o piesa e in doua variante) a albumului. Pe scurt, Beautiful Jazz Duets nu aduce nimic nou sub Soare si e doar pentru acei care si pana acum au savurat raurile de dragoste care se revarsa din textele baietilor. Pentru noi ceilalti, exista mii de trupe mai interesante chiar si in tarisoara noastra. Unicul motiv pentru care acest album primeste totusi o stea in sistemul de rating al acestui blog este acela fiindca are parte de voci minunate. Se-ntelege, cele ale invitatelor….

Gare Du Nord - Lilywhite Soul

2011-11-08T17:35:00.000+02:00

Daca ai curiozitatea sa rasfoiesti carticica acestui CD vei da peste o zicala budista care spune ceva de genul „inainte de a te apuca sa vorbesti, trebuie sa te intrebi: oare asta va imbunatati linistea?“. Cei doi producatori olandezi care sunt considerati „cea mai buna trupa olandeza necunoscuta marelui public si care alcatuiesc proiectul Gare du Nord au intrat in business oarecum din greseala acum zece ani cand cineva i-a rugat sa creeze soundtrack-ul unui eveniment de moda care s-a desfasurat la Bruxelles. Doc si Inca au adaptat acest soundtrack astfel incat a luat nastere un album de debut (in search of) Excellounge, care a aparut in luna mai a anului 2001.
De ceva vreme, alaturi de cei doi se afla si solista Dorona Alberti, care – conform aceluiasi booklet – i-a anuntat pe cei doi la un moment dat ca este insarcinata. Drept urmare, oamenii au hotarat sa realizeze un album mai altfel cu trairile speciale aferente acestui sentiment. Cele 12 piese au fost inregistrate in studio, iar cu zece zile inaintea masteringului acestuia, Dorona a dat nastere unui copil. „Deci aceste melodii, acest album, imbunatateste linistea? Noi speram ca da“, spun muzicienii.

Dincolo de orice, primul lucru care te socheaza din prima este vocea superba a solistei care stie sa-si foloseasca la maxim capacitatile vocale, fiind acolo unde trebuie cat se poate de soft si in locurile adecvate cat se poate de impunatoare. Instrumentatiile sunt cat se poate de aerisite si propice, chiar daca se inscriu in linii mari in linia clasica a jazz-ului, cu subtile influente ska, country sau chiar soul. Exista aici si un induiosator cover dupa Perfect Day-ul lui Lou Reed, iar per ansamblu albumul asta e mult mai “lent” decat precedenta lor realizare discografica de anul trecut, compilatia Let’s Have A Ball with Gare du Nord. Discul asta emana prin toti porii sai o atitudine pozitiva si iti inspira un puternic sentiment de bine, prin versuri ca „Love will find a way / Take all your cares and troubles away / Love will find a way / You ll be fine“ (Find a way). Una din piesele albumului este dedicata memoriei celebrei Amy Winehouse (Language of the blues) iar printre temele abordate cu mare finete se numara si bucuria de a avea o viata implinita la varsta de “treizecisiceva de ani” (Thirtysomethin). Nu e nici pe departe un disc inovator, dar Lillywhite Soul se incadreaza perfect in categoria albumelor discografice simple dar realizate cu mult suflet si bun – simt. Ceea ce la urma urmei, ii confera o categorisire de mega – decent.

Tom Waits - Bad as me

2011-11-07T12:14:00.001+02:00

E un cliseu cat casa de mare sa spui despre Tom Waits ca e atipic si excentric. Cel de-al 17-lea album de studio al domnului care are o voce descrisa de unii ca fiind „inecată intr-un butoi de whisky, atarnata la afumat pentru cateva luni si apoi calcata de o masina” aduna laolalta 13 melodii scurte si la obiect. Spre deosebire de ceea ce spun unii si altii, nu e nimic spectaculos aici. Caci fiecare disc scos de Thomas Alan Waits are o aura parte. Ca de obicei, nu lipsesc acel gen de compozitii care merita sa fie ascultate la ora trei dimineata langa tristetea emanata de o sticla de whisky goala. Omul acesta plin de talent a decretat o sumedenie de zicale dragutele, una din ele descriind pe deplin soada atmosfera care reiese din muzica sa. „Sunetul unui elicopter este foarte deranjant pana cand nu-l auzi in momentul in care a venit sa te salveze de la inec. Atunci suna ca muzica“, spunea Tom Waits la un moment dat. Ce poate fi mai adevarat decat aceasta constatare? Poate doar aceea a lui Woody Allen: "Omul nu ajunge niciodata atat de batran incat sa nu mai poata face inca o prostie“....
Lasand zicalele cu talc laoparte, excursia sonora a acestui Bad as me incepe cu indemnul All Aboard care se face auzit in piesa Chicago, care reprezinta o demonstratie cat se poate de exacta a dementei acestui trip. Eventualii neinititati in lumea magica construita de Tom Waits au ultima sansa sansa de a spune „pas”, caci e clar: „chestia“ asta nu e tocmai pentru toata lumea. Tablourile pictate de el nu sunt deloc radio – friendly si nu sunt impachetate in ambalaje stralucitoare menite sa-ti ia ochii. E genul ala de Sex Pistols: fie iti place si iti provoaca o iubire neconditionata, fie esti procopsit cu un dezgust total. Nu prea exista cale de mijloc, iar pentru confirmarea acestui enunt vine track-ul cu numarul doi, Raised Right Men. Desigur , les connaiseurs stiu ca albumele omului nu au parte de single-uri in ideea unor melodii usor fredonabile gata de a fi difuzate cat e ziulica de lunga pe radiouri. Dar exista aici cateva momente strasnice, cum ar fi de exemplu Talking at the same time, care te loveste cu o orchestratie care e imprumutata parca din Murder Ballads – ul lui Nick Cave. Si o inflexiune vocala care te lasa masca, pur si simplu. Get lost pare a fi la prima impresie o gluma nereusita, dar acest gen de rockabilly hilar i se potriveste ca o manusa muzicianului, iar Face to the highway iti da impresia ca e scoasa parca din coloana sonora a Twin Peaks-ului. Back in the crowd cu mesajul ei de anti – star ("take my picture from the frame/and put me back in the crowd") continua seria nebuniilor de aici iar piesa care da titlul albumului - in care autorul ne avertizeaza ca fiecare dintre noi e la fel de rau ca el - reuseste sa intreaca orice dram de normalitate, fiind un alt highlight. Un alt topping misto e Satisfied, unde Tom Waits face refrire la Rolling Stones (“Mr Jagger, Mr Richards, I will scratch where I’ve been itching”) si nu intamplator, caci monsieur Keith Richards „baga“ din greu la chitara. Iar in „Last Leaf“ special guest-ul apare si la refren, colorand cat se poate de misto bucatica muzicala cu pricina. Si pentru ca orice album interesant e musai sa aibe si un finish asijederea, New Years Eve e o balada in care in stilu-i caracteristic Tom Waits cocheteaza cu cateva acorduri extrase din Auld Lang Syne. By the way, mi-e greu sa cred ca piesa asta isi va gasi loc in programele radiourilor romanesti dedicate sarbatorilor de iarna...

Mi-as fi dorit ca skills-urile lui Tom Waits in ale songwriting-ului sa fie mai proeminente aici, dar rezultatul nu e deloc unul de neglijat. Bad as me reuneste balade care transmit emotii vii iar momentele uptempo sunt cat se poate de sugubete, chiar daca nu te fac sa exprimi Waw. E un album destul de greu care nu trebuie sa-ti placa din prima, pentru ca sa-l digeri asa cum trebuie are nevoie de ascultari repetate. E tipic Tom Waits, un tip care ca si Nick Cave musteste de o orginalitate dementa pe alocuri.

Toulouse Lautrec - Heroes

2011-11-05T16:27:00.000+02:00

A fost odata ca niciodata acel ceva care a fost etichetat drept „alternative“. Pe certificatul de nastere era scris „anii 80“, dar a ajuns la maturitate un deceniu mai tarziu. In diverse forme, fie ca a fost etichetat ca grunge, brit pop sau indie. Mastodontul cu pricina continua sa existe si-n zilele noastre prin incarnari de genul Kings of Leon sau Muse iar printre alte 8965 de nume din acest curent i-am putea aminti aici si pe The Strokes, Blur, Radiohead sau The Smiths. Nebunia asta care include portiuni egale de noise si refrene usor cantabile dupa sapte beri la un festival open – air a cam lipsit la vremea respectiva din peisajul autohton. Dar, recuperam. Cu un val in care Tolouse Lautrec isi gaseste un loc bine stabilit. Desigur, carcotasii ar putea comenta ca acest „alternative cu orice pret“ a capatat fatete noi p-afara iar ceea ce se incearca in spatiul nostru autohton e nitel outdated.
O eventuala comparatie a acestui disc cu competitia din tarile civilizate nu e deloc benefica pentru bucuresteni. Nimic de zis, debutul lor e curat, curajos si bine realizat tehnic. Dar pentru a iesi din gloata e nevoie de ceva mai mult. Acel “ceva” care sa dea o stralucire aparte este principalul minus al acestui disc.

Prima piesa a albumului de debut al celor trei baieti care au devenit cunoscuti natiunii romane gratie soadelor versuri cu “te spun ca ai pistrui pe san“ e una in care cateva un porno – refren in engleza este asezat peste un manifest pur francofon, in care aflam din primele versuri ca „femeile au cunoscut “turbarea““ „Avalanche de la revanche / Tout les femme on connu la rage“. Nici refrenul nu e defel cumintel, fiind unul pseudo – provocator: „I wanna dress up like a lady/He Said/I wanna dig your dirty dog hole/He said“. Stlistic, piesa asta are o gramada de dirty rock in ea iar efectele de chitara sunt cat se poate de “la fix”, dar nu reuseste sa treaca de o anumita bariera care separa chestiile bune. Din pacate Apartman incepe cu un slagaros Uh Uh Uh Oh Oh Oh repetat mai apoi in delir, desi textul ramane la cote cat se poate de interesante: „Gathered upstairs pouring drinks/ Think of dirty ugly things / When they all came to a party / We sit and think of Paul McCarthy“. La fel stau lucrurile si-n cazul actualului lor single Domino cu al ei „Sunt o piesa intr-un sir de domino/Esti Agatha Christie, sunt Herculet Poirot“, o piesa care dincolo de textul izbutit nu prea are nimic interesant. Blackie Male e ceva mai dinamica, dar inceputul de la Dizzy Rubber Wheel e cat se poate de Oasis-esc, chiar daca pe parcurs niste acorduri aduc a Red Hot Chilli Peppers. Porno este salvata de monotonie pein textul ei misto („Imi place sa cunt porno/Radioul canta mono/Mi-am luat nickname TURETE/Si ma trag pe casete“), iar pe ici pe colo / chiar si/n Red & Blue baietii astia o cotesc putintel spre noise-ul etalat cu atata maiestrie de maestrii Sonic Youth. Te spun si Barman au miros de piese compuse musai pentru a fi radio – friendly, iar unul din cele mai surprinzatoare momente ale albumului este Wonders. Piesa incepe intr-un iz de House of Pain care mai apoi este completat cu niste riff-uri agresante dar bine alese, finalul fiind o explozie sonora dementa, cu mult cojones. Cele 16 piese ale discului vin insotite de un booklet haios, batut la masina de scris (pe bune!). Chiar daca le lipseste acel “lipici” care face ca o melodie sa ti se intipareasca instantaneu in capsor, cei de la Toulouse Lautrec au pornit-o pe un drum bun. In cazul in care pe viitor vor reusi sa fie mai putin previzibili, au toate sansele sa devina un nume cunoscut pe buzele amatorilor de alternative din aceasta tarisoara. Last, but not least, oamenii acestia isi lanseaza albumul si la Timisoara, pe 12 noiembrie la Setup Venue.

Thundercat - The Golden Age of Apocalypse

2011-11-05T10:25:00.000+02:00

Dragilor, de mult n-am mai dat peste un jazz atat de cool. Sau peste o muzica atat de fresh cu influente jazz. Eroul principal al acestui deliciu auditiv este un basist care de-a lungul vremurilor a cantat in diverse combinatii, printre care ar fi amintit cele cu Stanley Clarke, Snoop Dogg sau Leon Ware. Iar faptul ca din 2002 omul acesta e alaturi de Suicidal Tendencies e un alt adevar indubitabil. Pe numele sau adevarat Stephen Bruner, omul acesta a hotarat ca e cazul sa ne ofere si un album solo si bine a facut, caci albumul aparut sub pseudonimul Thundercat a fost deja numit „cel mai esential album al unui basist de la Jaco Pastorius incocace“ de catre guru-ul Gilles Peterson, de la BBC. Un rol esential in creearea sound-ului visceral al acestui disc il are Steven Ellison, un tip care raspunde la numele de Flying Lotus si care care anul trecut l-a cooptat pe Thundercat in excelentul disc Cosmograma.
Aici Flying Lotus face pe producatorul si reuseste sa confere rauri de sarm compozitiilor adunate sub numele de The Golden Age Of Apocalypse. Fie ca il numesti future – jazz sau cosmic boogie, stilul cu care este imbalsamat acest disc este unul cat se poate de surprinzator si inovativ. Poate e nitel prea devreme sa afirm ca discul asta are „ceva“ care va lasa urme adanci in productiile viitoare ale altor artisti, dar cu siguranta e un disc in care orice muzician serios are ceva de invatat. Parol!

Povestea sonora incepe cu un incredibil si derutant track de 22 de secunde numit "Hoooooo,"care contine un sample din seria de desene animate care i-au dat ideea pseudonimului. Daylight, urmatoarea oprire sonora care insumeaza aproape 180 de secunde de muzica te duce cu gandul spre Weather Report-ul anilor 70 peste care s-a turnat experienta unor producatori actuali, iar rezultatul e pur si simplu fantastic. Sound-ul acesta e unul surprinzator pentru ca nu seamana aproape cu nimic din ceea ce se canta in zilele noastre: nu e nici acel downtempo sau funky – jazz cu care cocheteaza multi artisti, nu e nici acel mainstream lounge – jazz. E muzica cu suflet si haine moderne, improvizatie si inovatie, e aur curat. Discul contine un remake dupa hitul din 1975 al lui George Duke (claparul care a scos niste albume monstruoase alaturi de Jean Luc Ponty sau Frank Zappa) numit “For Love (I Come)”, piesa a carui lait – motiv mai apare pe ici pe colo. Alte momente in care jazz-ul futuristic este decorat cu diverse alte topping-uri sunt piesele Jamboree si Boat Cruise, aceasta din urma fiind unul din highlight-urile discului. Un moment de cartoon – network este Mystery Machine (The Golden Age of Apocalypse), iar pentru cei care vor sa asculte un disc cu adevarat iesit din comun si care se incadreaza in limitele jazz-ului de viitor, haideti sa n-o mai lungim: puneti mana/urechea pe Thundercat, merita!

Buraka Som Sistema - Komba

2011-11-03T15:08:00.001+02:00

Ce iese atunci cand bagi intr-un malaxor muzica africana si elemente de drum and bass si efecte a la Diplo? Buraka Som Sistema, evident. Daca sunteti amatori de povesti, ceea ce se revarsa din cele 12 piese ale acestui album este un soi de incrucisare intre kuduro si techno, dnb si alte bunataturi din astea din partea electronica. Habar n-am daca cei care danseaza pe hitul Danza Kuduro o fac in vreun fel anume, dar Google-ul ne spune ca acest kuduro este numele unui dans si a unui stil de muzica care a aparut prin anii 80 prin Angola. Buraka Som Sistema e numele unui grup portughez care a imbinat destul de abil electronicele astea cu cu mai vechiul kuduro, iar rezultatul a fost albumul de debut Black Diamond, care a creat oarecare valva prin anul 2008. Ar mai fi ceva de adaugat: Komba e un fel de parastas care se tine in Angola, in care timp de sapte zile dupa trecerea in nefiinta a cuiva, cunoscutii danseaza, mananca si beau in cinstea decedatului.
Lucrurile incep cat se poate de energic cu o melodie in care vorbitorul de limba engleza e asediat cu ceva de genul „Look into my eyes/Can’t you see I am a demon?“. Ca sa fim onesti pana la capat, stilul asta muzical e unul in care semnificatia textelor e cat se poate de neglijabila. Ceea ce e esential este ca piesele astea au tone de energii in ele, inca de la primul track, Eskeleto. Up All Night e genul ala de piesa care are in ea un iz de euro – pop, dar nu reprezinta nici pe departe cel mai reusit moment sonor al discului. Aceasta mentiune merge catre Lol & Pop, o melodioara care aluneca destul de serios in zona in care se miscau mai demultisor Prodigy. Desi albumul asta e extrem de energic si percutant, la mai multe auditii isi cam pierde din farmec. Poate si pentru ca ritmurile astea tribale incep sa fie mult prea repetitive pentru a fi luat in considerare serios. Cu toate acestea, cele 11 piese incluse aici au menirea de a te face sa te batai prin casa. Daca primul lor album a fost intr-adevar inovator, de aceasta data portughezii au mai alunecat nitel in jos, dar raman la nivelul unui disc decent, care merita ascultat atunci cand vrei sa te dezlipesti din scaunul biroului.

The Lords of Altamont - Midnight to 666

2011-10-31T19:58:00.000+02:00

Dupa cele 265 de discuri ascultate si etichetate cu label-ul „amestec de stiluri“ anul asta, a fost o adevarata usurare sa dau peste americanii astia din Los Angeles, care-si spun The Lords of Altamont. E drept, si coperta te duce deja cu gandul la ceva, dar dupa primele cinci secunde ale piesei de deschidere rasufli usurat si exclami: yes, yes, asta e goold old punk garage rock. Nu atatea brizbriz-uri, nu atatea interviuri in care oamenii spun “noi nu ne putem eticheta muzica“, nu ghiveci, nu nimic: punk - rock galagios, simplu, direct, straight in your face. Desigur, e fain sa mai asculti din cand in cand si chestiile atat de twisted din zilele noastre, dar parca din cand in cand e si mai fain sa iei o pauza si sa te intorci la radacini. F.F.T.S. e primul track si care totodata te avertizeaza ca daca nu esti prea prieten cu sound-urile MC5 sau excluzi din start chitarile zgomotoase, n-ai ce cauta in povestea americanilor astia. Care, by the way au debutat prin 2004 cu un disc care poarta neverosimilul titlu de Hell With the Lords on Sympathy For The Record Industry.
Albumul de fata, care este cel de-al patrulea disc al americanilor e o explozie necontrolata de rock zgomotos, rapid si plin de nerv. Nu stiu daca are vreo relevanta, dar tobarul de aici e Harry Drumdini, care ar trebui sa va sune cunoscut pentru faptul ca a facut parte din legendara trupa The Cramps. Desi au doar cativa ani la activ, trupa asta care si-a luat numele dupa o autostrada celebra din orasul lor natal a reusit sa cante pe aceeasi scena cu Motorhead, Buzzcocks, Stranglers sau Madness. Una din piesele de aici este un cover dupa Aint it fun, o melodie scoasa in 1978 de The Dead Boys, iar daca e sa ramanem la chestii interesante e bine de stiut ca piesa asta a fost cantata (si inregistrata) de Guns n Roses si Rolling Stones, printre altii.

Cele doua single-uri scoase pentru promovarea albumului, Soul for sale si Save me (from myself) ilustreaza perfect dementa creatoare a muzicienilor. Si au parte de clipuri care nu mai au nevoie de nici o descriere. Poate doar atat, ca in cazul in care daca apucati sa-i vedeti live, baietii astia chiar canta intr-un mare fel, cel putin daca e sa ma iau dupa inregistrarile de pe Youtube. Pe scurt, cele 12 piese sunt cam pe acelasi calapod, dar e excelent sa fie asa. In cazul in care urechile voastre au fost tratate cu Black Rebel Motorcycle Club, Iggy & The Stooges, MC5 sau stiti semnificatia dirty rock, nu ratati aceasta aparitie. Daca dupa zece secunde din orice piesa nu simti nevoia sa dai volumul tare de tot, se cheama ca ai un bai. E un disc delicios, unul din cele mai murdare albume garage de anul asta.

Coldplay - Mylo Xyloto

2011-10-31T09:50:00.000+02:00

Nu agreez ipocritii. Prin urmare nici pe acei oameni care se ghideaza in gusturile muzicale dupa principiul „plebe“. In schimb, nici cealalta extrema nu mi-e prea la suflet. Aia care se ghideaza dupa axioma “daca ceva e popular, inseamna ca nu are valoare artistica“. Exista intotdeauna un echilibru intre cele doua tabere, iar albumul cu numarul cinci din cariera celor de la Coldplay demonstreaza cu varf si indesat filozofia cu care am inceput aceasta recenzie. Se vrea a fi un album de conceptie dar e plin de sound-uri pop. Este targetat deopotriva pentru urechile amatoare de ceea ce se vantura prin clasamentele de pop dar reuseste sa “fure“ si oameni care in mod normal nu dau doi bani pe trendurile ce se manifesta in zilele noastre prin topuri. E middle of the road, exact la jumatatea drumului dintre „vreau sa fac muzica si sa vand milioane de albume“ si „imi exprim trairile exact asa cum vreau eu. Punct“.
E o pozitionare destul de periculoasa, dar baietii lui Chris Martin au reusit si de aceasta data sa dea lovitura aruncand pe piata un material discografic cu „de toate pentru toti“. Cu Brian Eno pe post de „ajutor“, dar cu Rihanna la capitolul featuring. Cu extreme, carevasazica.

Amatorii de latura “pop” Coldplay au toate motivele de bucurie: exista aici piese care vor intra (sau ar merita) sa intre in playlist-urile unor radiouri generaliste de teapa Europa FM. Ma refer desigura la slagare de teapa Paradise sau Every Teardrop is a waterfall, care au pe ele eticheta „construite pentru a fi difuzate in prostie la radio“. Momente cheesy mai sunt cu gramada, de exemplu balada Us against the world, care deasemenea are un lipici “pop” terifiant. Exista insa si momente cu cojones. Cum ar fi excelenta Major Minus sau Chrarlie Brown, aceasta din urma fiind dealtfel cea mai misto melodie din Mylo Xyloto. In ceea ce priveste Princess of China, parerile pot fi extrem de impartite. As fi preferat ca in locul Rihannei s-o aud pe Bjork, Nina Hagen, Tori Amos sau oricare solista care canta in vreun pub din Exeter, locul unde s-a nascut Chris Martin. Mi-e greu sa trec peste faptul ca doamna care canta „ram pam pam pam“ a ajuns sa cante cu Coldplay, dar nu am cum sa nu remarc ca aceasta struto – camila de piesa nu suna groaznic, desi aparent nu are nimic logic in ea. Discul asta are si un moment mega – penibil si acesta se numeste Up in flames. I mean, da sunt open – minded, dar Coldplay pe ritm de r and b? E chiar aiurea. Daca reusesti sa nu te enervezi prea tare si sa arunci CD-ul pe geam, mai ai parte de un track caracteristic celor de la Coldplay, Don’t let it break your heart. Iar finalul Up with the birds e pur si simplu glorios.

Ce ma enerveaza la Coldplay este faptul ca pur si simplu simt ca oamenii astia ar putea sa arunce pe piata ceva mult „mai adevarat“. E o muzica al naibii de pop pe alocuri, dar care te cucereste involuntar. Mylo Xyloto e burdusit cu „la – la – la –uri pentru toata lumea“, dar exact acolo unde trebuie are parte si de exuberanta si sarm. Are din plin acel girlie – rock care pe noi barbatii ne face sa zambim sagalnic dar nu duce lipsa de riff-uri cu boase. E agasant de slagaros dar nu plictiseste. E Coldplay, punct.