Yonderboi - Passive Control

Cei carora numele Yonderboi nu le spune nimic ar fi bine sa stie ca omul acesta e considerat in Ungaria tipul care a avut cel mai mare succes international in anii 2000. Pe numele sau adevarat László Fogarasi, muzicianul nascut in 1980 intr-un satuc care poarta numele de Mernye si-a editat primul sau demo la varsta de 16 ani, imediat dupa aceea una din piesele lui fiind inclusa in compilatia Future sound of Budapest vol. 2. Passive Control este cel de-al treilea disc din cariera sa, care incheie o trilogie inceputa cu  Shallow And Profound (2000) si Splendid Isolation (2005).

E destul de greu de exprimat in cuvinte motivul pentru care acest material discografic iese in evidenta inca de la primele lui secunde de auditie. Un rol hotarator il are intro-ul superb ales, la care voi reveni pe parcurs, dar si sentimentul aparte cu care te „primeste” muzicianul.
Spre deosebire de „prefabricatele” cu care ne sunt bombardate urechile in zilele noastre, muzica asta te atinge direct la inima. Te face sa-ti inchizi ochii si sa visezi, iti da senzatia ca ai dat peste ceva curat apolinic. E o demonstratie de sinceritate debordanta care te face sa intri intr-un film in care ai impresia ca regizorul ti-a dat mana libera sa interpretezi cateva roluri. Discul asta iti inoculeaza o stare care te indeamna sa cazi intr-un delir descriptiv, plin de superlative, pe scurt e o incununare a bunului – gust.

„Vreau sa cred in nobilitatea spiritului uman. Dar m-ai prins intr-un moment prost si nu pot“. Pe scurt, acesta e mesajul cu care esti intampinat in piesa de deschidere a acestui disc, burdusita de cuvinte extrem de bine alese rostite de Edward Ka-Spel, pe care daca nu-l stii, ar fi bine sa retii ca este liderul trupei The Legendary Pink Dots, o trupa experimentala cu sediul in Olanda, care are la activ mai bine de 40 de albume. Chiar si titlul piesei ar trebui sa te puna pe ganduri, caci Sustainable Development (Dezvoltare Durabila) nu seamana deloc cu titlurile pe care le gasesti in topurile actuale. Speech-ul cu pricina s-a nascut prin adaptarea piesei A Velvet Resurrection, intentia initiala a maghiarului fiind aceea de a realiza un remix la piesa cu pricina. Conform povestii, Edward Ka – Spel a insistat sa adapteze textul si sa-l recite intr-o noua inregistrare aici. Ca si amanunte tehnice, pe cateva din melodii mai apare si o voce feminina care poarta numele de Charlotte Brandi (pe care Yonderboi a cunoscut-o prin intermediul myspace-ului), iar discul a aparut la casa de discuri germana Mole. Ar fi chiar neprofesionalist sa nu amintesc si de faptul ca masteringul final al albumului a fost asigurat de Mike Mersh, un tip care a lucrat printre altele si cu Depeche Mode. Si oricat de ciudat ar suna intr-o vreme in care unii muzicieni cred ca pot sa-si mixeze singuri discurile in dormitorul sau pivnita proprie, sound-ul pe care il ofera un profesionist e la mii de kilometri distanta, asadar si acest mic amanunt conteaza extrem de mult in ecuatia finala a produsului sonor. Perfectiunea detaliilor este subliniata si de faptul ca inclusiv fotografia care se afla pe coperta albumului a fost realizata de Yonderboi.

Sound-ul de chitara din I am CGI este unul cat se poate de misterios si se completeaza mai apoi la fix cu diversele efecte sonore analogice sau digitale, in timp ce in She Complains urechea este bombardata cu un bass puternic „muiat” oarecum de vocea oarecum chillout. Exista momente in care aerul „retro” care il emana acest disc este imbunatatit cu chestii cat se poate de moderne, unul din cele mai izbutite momente ale albumului fiind Brighter than anything, o piesa care intr-adevar e mai stralucitoare decat orice de aici. Dealtfel o buna bucata din sarm este asigurat si de faptul ca sound-urile analogice sunt combinate cu cele digitale intr-o asemenea masura in care ti-e greu sa precizezi exact ce si cum. Pe alocuri, dai si peste un iz de Massive Atack (Syncronicity) sau chiar The Knife, dar lista eventualelor asocieri poate fi imbogatite cu nume diverse de genul Aphex Twin, Brian Eno sau Kate Bush. Daca nu v-ati prins inca, trebuie sa mentionez acum: discul asta e unu de conceptie, asadar n-ar trebui sa mire pe nimeni ca ultimul track de aici poarta denumirea de After the Snap. Si bineinteles, amprenta specifica a lui  Yonderboi.

Passive Control e un album care te incarca cu sentimente cat se poate de confuze. Conform titlului, te simti controlat de lumea colorata a artistului. Plutesti uneori in ceata fiindca eventualele etichete de downtempo, ambient sau muzica electronica moderna nu prea se potrivesc. E putin din toate si da senzatia ca ar avea ceva specific muzicilor fabricate in Europa de Est. Sau, mai exact, nu suna a nimic fabricat in Vest. Cel mai important este insa faptul ca are sarm. E insolit si te face sa plonjezi intr-o atmosfera interesanta. E ciudat si relaxant in acelasi timp, e Yonderboi. Si e de patru stele.