29 iul. 2011

Barbara Panther - Barbara Panther

Asteptari: S-a nascut in Ruanda, a crescut in Belgia si in ultima vreme s-a stabilit la Berlin. Cam acestea sunt lucrurile care trebuie stiute despre Barbara Panther, care si-a editat albumul de debut cu sprijinul lui Matthew Herbert, un binecunoscut muzician german care activeaza in zona experimentala.

Rezultat: Desi e pop, muzica ce se ascunde in acest disc nu e din soiul acela care te vrajeste din prima. Cel putin in cazul subsemnatului, adevaratele valente exprimate de acest disc au venit doar dupa ascultari repetate. Ceea ce remarci inca din start este faptul ca Barbara asta seamana izbitor cu Bjork. Poate chiar si cu Grace Jones in anumite privinte. Daca cele doua nume va sunt familiare, stati cu urechile ciulite: exista mari sanse ca acest debut sa va pice cu tronc. Dincolo de vocea cat se poate de aparte a solistei, ceea ce atrage atentia cu adevarat este plaja sonora creata de Matthew Herbert, care loveste cu instrumentatii cat se poate de neconventionale si surprinzatoare.
Dealtfel vrajitorul cu pricina poate fi considerat principalul vinovat pentru albumele de debut semnate Róisín Murphy sau The Invisible, printre altii cu care a mai lucrat numarandu-se Bjork, R.E.M. sau Yoko Ono. Spre deosebire de marea majoritate a muzicii pop din zilele noastre - care pute de la o posta a „prefabricata” - senzatia pe care o ai atunci cand asculti acest disc este una de spontaneitate. Iar asta nu-i un locru de neglijat, nu-i asa?

Chiar din primele secunde, odata cu piesa Rise up, ascultatorul este „varat” intr-o lume cat se poate de misterioasa, melodia cu pricina fiind de o ciudatenie iesita din comun, in sensul bun al cuvantului, of course. Moonlightpeople cu al ei obsedant refren „check it out“ ne dezvaluie o artista care ne calazuieste prin al ei oras cu fantome (ghost town) pe fondul unor armonii groaznic de misto iar Unchained emana tone de entuziasm plus un refren care ne avertizeaza ca „the future is returning”.  Apogeul este atins odata cu Voodoo, in debutul careia aflam ca “Every day I pray like a bitch / That the poor, will eat the rich.”
E magie alba ceea ce face tipa asta aici, e o capodopera din categoria cantecelor acelea din categoria „start – stop”, compozitii care au cand un ritm accentuat cand tind sa se opreasca. Primul single extras, Empire, amesteca cat se poate de incredibil un bass de dubstep cu incantatii vocale a la Bjork iar A Last Dance este adorabila din toate punctele de vedere. Juxtapunerea asta intre sound-uri care par a fi extrase din visteria muzicii electronice dance cu efecte folosite in special in piese downtempo creeaza un melanj strasnic, care e sesizabil din plin si in superba O Captain. Dizzy e un exercitiu de experimente care functioneaza bine doar partial iar finalul Ride to the source inchide discul intr-un mod cat se poate de misterios. 

Arareori ti-e dat sa auzi un album pop de asemenea factura in zilele noastre. Magia acestuia consta in faptul ca poseda din plin elemente de muzica experimentala dar nu cade in latura extrema, fiind colorat pe ici pe colo si cu niste refrene aproape „de comert“. Pe scurt, e o demonstratie conform careia nu toata muzica pop e musai sa fie de doi bani. Daca mai aveti nevoie de o dovada in sprijinul afirmatiei conform careia acest disc e unul din cele mai interesante aparitii pop ale anului in curs, ar fi bine sa amintesc faptul ca Barbara Panther a fost invitata sa cante in deschiderea show-urilor Caribou. Pe care daca nu-l stiti, ati face bine sa-l descoperiti macar acum.

Recomandari: Pentru oamenii deschisi la minte cu urechi avide de armonii situate undeva la mijlocul distantei intre „ciudate“ si „adorabile“.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu